ZONE INFINITE

Imagen cogida de la red

ZONE INFINITE

Distanţele oarbe, aceste ape rănite ale gurii, înecat e ochiul
peste forma pietrei: simţurile muşcă setea mării şi focul.
Ce altă posibilitate există peste rutele incandescente ?
De multe ori este sinistră cenuşa ce inundă templele, aşchiile brute
ale cimitirelor, absurdul grădinilor în mlaştină.
(Cineva spunea, arta de-amorul artei)
Urmăresc, desigur, alte circumstanţe: liniştea şi-a ei substanţă.
În bufniţa Babilonului sunt letargii nenumărate, potriviri, plăci, înscrisuri,
ce scârţâie ca o noapte fără orbită.
Ştiu, că în agonie, mulţe gâturi îşi doresc a fi Ulise.
În insomnie sunt căderi şi paşi greşiţi.

© André Cruchaga, 19.V.2014, Barataria
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 27.05.2015, Klausenburg
Foto: Internet

ZONAS INFINITAS

Ciegas las distancias, estas aguas heridas de la boca, el ojo ahogado
sobre la forma de la roca: los sentidos muerden la sed del mar y el fuego.
¿Qué otra posibilidad existe para las rutas incandescentes?
A menudo es siniestra la ceniza que anega las sienes, las ásperas astillas
de los cementerios, el absurdo de los jardines en el pantano.
(Alguien ha dicho el arte por el arte)
Yo persigo, por cierto, otras circunstancias: el silencio y sus substancias.
Del búho a Babilonia, hay sinnúmeros letargos, cerillos, platos, escritura,
crujidos como una noche sin órbita.
Sé, que en la agonía, muchas gargantas quieren ser Ulyses.
En el insomnio hay caídas y traspiés…

© André Cruchaga, 19.V.2014, Barataria

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

DESTIN

Imagen cogida de la red

DESTIN

Unul ce trăieşte zilele cu vehemenţă certă: ignoră, chiar dacă destinul este 

                                                                                                                        [această sufocare

zilnică a viselor, a foamei, a istoriei. Timpul trece prin el ca o barbă

extinsă de mesean, fără un calendar precis.

Îmi asum din ce în ce mai mult acest timp ce trenează după-amiezile. Înfrunt

                                                                                                                               [multitudinea

trotuarelor reci, a irealităţii podurilor suspendate ale gândirii.

Uneori se accetuează sensibilitatea acoperişurilor.

Există ochi pretutindeni în căutarea respiraţiei cu tenacitate gotică.

(Uneori, aş arde toate păcatele ce ne asaltează, masa goală,

asasinatele, curţile fără jucării. Această parte întunecată a zorilor

şi cred doar într-un alt ego, fără furtunile bete ale vântului.

Uneori îmi doresc să şterg feţele infinitului.

Ştiu că există bestii întunecate în melodia abisală a morţii.)

Dintr-o dată, nu mai fac distincţia dintre un trecător comun şi un călău. 

Între efemer şi spumă, între vise infirme şi batistele umbrei.

Înainte de dorinţa de a fi, ochii goi dedesubtul luminii.

Uneori este la fel de clar sau de obscur ca suflarea ţării.

Uneori ţin limitele dintre piatră şi hârtiile cu antet ale notarilor siniştri.

În toată negura, ciudatele staţii de apă cu gunoiul lor canalizat:

ameţit în claritate, fiecare delir e diferit, fiecare furie.

Acum cred doar în pasărea ce a fost ucisă în piept, în temerile

ce au scuturat fiecare mişcare, în veneraţia pantofilor, gândindu-mă la mama.

Întotdeauna este oribil un surâs în mijlocul morţii.

© André Cruchaga, Barataria, 23.IV.2015

© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 24.04.2015, Klausenburg

DESTINO

Uno vive los días con cierta vehemencia: ignoro si el destino es esta asfixia
diaria de sueños, hambre, historia. El tiempo se adentra en uno con barba
extensa de comensales sin un calendario expedito.
Me asomo cada vez más, a ese tiempo de trenes de la tarde. Frente a la multitud
el frío de las aceras, la irrealidad de los puentes colgantes del pensamiento.
A veces se acentúa la ternura en los tejados.
Hay ojos por doquier que miran los rincones del aliento con tenacidad gótica.
(A veces quisiera incinerar todos los pecados que nos agobian, la mesa vacía,
los asesinatos, los patios de las casas sin juguetes. Ese lado oscuro del alba
y pensar sólo en el yo del otro, sin las borrascas ebrias del viento.
A veces quiero borrar las muecas del infinito.
Sé que hay oscuras bestias en la melodía abisal de la muerte.)
De pronto no distingo entre el transeúnte común y el verdugo. Entre lo efímero 

y la espuma, entre los enfermos de sueños y los pañuelos de las sombras.
Ante el querer ser, los ojos vacíos debajo de la luz.
A veces es tan claro u oscuro como el aliento de la patria. A veces tiene linderos
de piedra y papeles membretados de notarios siniestros.
En toda la bruma, el agua extraña de las estaciones con su baratija
de alcantarilla: aturdido en la claridad, cada delirio es diferente, cada furia.
Ahora sólo pienso en el pájaro que se ha muerto en el pecho, en los miedos
que tare cada movimiento, en el pasmo de los zapatos, pensando en mamá.
Siempre es horrible una sonrisa, en medio de la muerte.

© André Cruchaga, Barataria, 23.IV.2015

© Ioana Haitchi – Copywrite – Toate drepturile rezervate

BĂTĂILE CEASULUI

Imagen cogida de la red

BĂTĂILE CEASULUI

Urc scările cu pașii lui mari: acolo, elicele încarnate
ale timpului și nebunia lui șubredă. Și umbra lui de câine zdrobit.
În fiecare zi magneții absorb imediat coconul,
acest înscris ce restrânge săptămâna
și modelează transferul bătăilor.
Totul curge ca la înmormântările imperceptibile în incandescența telurică.
Întotdeauna e acest meșteșug vechi de a descoperi nada ceţii.
Înainte de lupta ferestrelor, memoria se întoarce la nechibzuinţa ei: cu umbra mea înfiletează acul în absolutul meu . Fălcile ceasului, atunci,
s-au adâncit în ceață.
Doare la nivelul osului atunci când vrem să ne explicăm lumea.
Pentru a mă salva, marginea oarbă a lămpilor şi emoţia ceasului în măruntaie.
Totul se termină la sfârșitul zilei: țipetele, colțuri, înșelăciuni, pasărea
pedepselor aleatoare, perenitatea ce nu obosește niciodată.
(În peştera împăienjenită, dorinţa lui Dumnezeu îmi vine la tâmple.
În cele din urmă, memoria este cea care face diferența …)

© André Cruchaga, Barataria, 05.III.2015
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 08.03.2015, Klausenburg

PÁLPITO DEL RELOJ

Subo la escalera con sus gruesos peldaños: allí, las hélices encarnadas
del tiempo y su destartalado desvarío. Y su sombra de perro magullado.
En cada jornada los imanes absorben el instante del capullo,
aquella escritura que cercena las semanas
y le da forma al trasiego del pálpito.
Todo fluye como difuntos imperceptibles en la incandescencia telúrica.
Siempre es antiguo este oficio de destejer la atarraya de la niebla.
Ante el bregar de las ventanas, la memoria retorna a sus desatinos: con mi sombra, enhebro la aguja de mis absolutos. Las fauces del reloj, entonces,
se adentran en la bruma.
Duelen hasta los huesos cuando queremos explicarnos el mundo.
Para salvarme, el filo ciego de los candiles y el pálpito del reloj en la entraña.
Todo acaba al final de la jornada: los gritos, las esquinas, los engaños, el ave
azarosa de las penas, la perennidad que nunca se cansa.
(En la gruta de la telaraña, la hendidura de Dios llega hasta mis sienes.
Al final, sea la memoria la que haga la diferencia…)

© André Cruchaga, Barataria, 05.III.2015