INVITAȚIE LA LINIȘTE

©Imagen Pinterest

INVITAȚIE LA LINIȘTE

Tăcerea pentru tine.
și tristețea pentru mine.
Francis Ledwidge

Totul e clar în timp ce lumina aleargă în umezeala potecilor care mă duc spre muzica pădurii. Acolo, nicio întoarcere sau grabă, în afară de acea ramură de uitare care mă orbește până când observ că în esplanade există și abisuri. Jur că tăcerea este necesară atunci când traversăm limanul conștiinței noastre dincolo de zgomotul tăcut al nopții. „Ascultă-mă atunci cu ochii tăi dacă urechile sunt îndepărtate”.

Din cartea: Pragul suspiciunii, 2020

© André Cruchaga, 17.05.2020
© Traducere Ioana HAITCHI, 17.05.2020, Klausenburg

INVITACIÓN AL SILENCIO

The silence for you
and the sorrow for me.
Francis Ledwidge

Todo es claro mientras discurre la luz en la humedad de los senderos que me llevan a la música del bosque. Ahí, ningún reverso ni prisa, salvo aquella rama del olvidos que me ciega hasta advertir que en las explanadas también existen los abismos. Juro que el silencio es necesario cuando atravesamos el légamo de nuestra conciencia más allá del ruido mudo de la noche. “Óyeme entonces con los ojos ya que están distantes los oídos”.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.

©André Cruchaga
©Imagen Pinterest

NEPUTINȚĂ

© Tablou Lars Axa Larsson

NEPUTINȚĂ

Aici sunetul pietrificat al goliciunii, uimirea pe care o au
focurile copilăriei și aroma pământului atunci când plouă.
Aici dor cimitirele și tirania lor de oase.
Tremură zorii la fel ca noaptea în agonia ei de lumină.
Beau întunericul singuratic în ulciorul mizeriei.
Zumba focului care încă supraviețuiește în cicatricea vie a gurii.
Nu știu dacă să râd de neputință atunci când doare cuvântul de dragoste.
Sunt cel mai rău de pe umărul ridurilor, peste degetele trandafirii
care devorează strălucirea: sunt cel mai rău când nu pot merge
deasupra apelor mării, nici să-ți rețin trupul într-o dimineață
de pini, nici să reinventez un paradis.
Un mănunchi de oase mi-a străpuns cerul gurii: în sete, doar cobor
până când mă voi stinge în sânii opaci ai unui tril.
Sunt cel mai rău trecător de pe platformele de mucegai:
pieptul meu se îndepărtează, ca acea pasăre a zorilor
care s-a lăsat învăluită de vântul de nord al unui timp impasibil și vast.

Din cartea: Umbra suspiciunii, 2020

©André Cruchaga, 30.04.2020
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg

IMPOTENCIA

Aquí el sonido petrificado de la desnudez, el asombro que tiene
los fuegos de la infancia y el aroma de la tierra cuando llueve.
Aquí duelen los cementerios y su tiranía de huesos.
Tiembla el alba igual que la noche en su agonía de la luz.
Bebo la oscuridad solitaria en el cántaro de la miseria.
Zumba el fuego que aún pervive en la cicatriz viva de la boca.
No sé si reír de impotencia cuando me duele la palabra amor.
Soy lo peor sobre el hombro de las arrugas, sobre la rosa de peces
que devora el resplandor: soy lo peor cuando no puedo caminar
sobre las aguas del mar, ni retener tu cuerpo en una mañana
de pinos, ni reinventarte un paraíso.
Un manojo de huesos horada mi paladar: en la sed solo desciendo
hasta desvanecerme en los senos opacos de un trino.
Soy el peor transeúnte sobre andenes de moho:
mi pecho es remoto, como aquel pájaro de la aurora
que se embriaga en el cierzo de un tiempo impasible y vasto.

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.

©André Cruchaga
© Tablou Lars Axa Larsson

GRANIT

Imagen cogida de Internet

GRANIT

Aud câinele nopții mușcând din corzile vântului și busola apelor despicate, în timp ce traversează străzile cu disperare. Diferite conștiințe dansează în mlaștina inegală a cuvintelor: mușcă foamea și îmbrățișează și are diverse culori și hăuri. Foamea aspră care acum mă întoarce în copilăria malefic fraternă. Foamea dincolo de teritoriul ei nelimitat. (În steaua avidității care se deschide, pământul și balamalele cimitirelor sale, scufundarea în apele putrede ale semințelor, acest tip de teritoriu anihilat.)

Din cartea: Pragul Suspiciunii, 2020

© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 03.05.2020, Klausenburg
Foto: Internet

GRANITO

Escucho al perro de la noche mordiendo los cordajes del viento y la brújula de las aguas hendidas al cruzar las calles entregadas a la desesperación. Bailan las diferentes conciencias en el pantano desigual de las palabras: el hambre muerde y abraza y tiene diversos colores y agujeros. El hambre áspera que ahora me retorna a la infancia, fraternalmente maléfica. El hambre más allá de su ilimitado territorio. (En la estrella del ansia que se abre, la tierra y sus goznes de cementerios, el zambullido en las aguas podridas de las semillas, esta suerte de territorio aniquilado.)

Del libro: Umbral de la sospecha, 2020.

©André Cruchaga, 03.05.2020