Imagen cogida del Blog de Elena Buldum
RATATE
Silabisește limba iritată înaintea
aripii oarbe ale rinichilor. Ne mușcă
răutățile și golurile, ochiul larg al
pânzei de păianjen peste fotografii
Acolo deasupra căștilor lichide de apă,
merg din întamplare nisipurile
bălăngăne balamaua: știu că totul este
dureros.
Ratez tamburul orb dintre nori. Ratează
folia de salivă deasupra umbrei
de la cheie; ratez dezvăluirea custodiei pentru
sedări sinistre;
nu doarme timpul durerii, nici
desconcentrarea somnului în noapte.
Fiecare secundă deschide respirația
acesta invizibil, umbra fără frontieră
[și
fără lege.
Aproape de corp, mâinile terorii cu
încheietura de foc și venin.
(Aproape de buric, amor, ceața fosforică a pălăriei sau a umbrelei,
traversând floarea de mâner, foarfecele zgârceniei face ce
vrea și lasă
să cadă picătura valului, până divinizează îndepărtarea.)
Toate unghiurile înfinitului sunt guri
ce scot porți și ochi și le lasă reci.
și distilată și săpată și moarte și
umbrele rănite și vorbe seci
desupra pielii sfârșite. ¿Cine, în
realitate ne dezvăluie ale noastre degete?
Pentru ce această moștenire singură de
absențe, singură de ziduri.
[Singură de cenușă.
Mereu, mă dezbraci în această țelină
precară din rinchii mei. Mereu.
Nu sunt păsări ce stau agățate de o
mochetă, mai puțin a scrie
o scrisoare cu litere mari, invocând
iertarea înaintea acestei istorii crude
ce trăim, nu trebuie să fie un
exercițiu de aerobism, nici slogan publicitar.
Deschis —închisul timpului ne trezește
dedesubtul de aceste
[anonime încălțătoare.
În cutiuța memoriei, stau inventariate,
fosile și vedenii...
Barataria, 2015
©Traducerea Elena Buldum
ERRÁTICAS
Silba la lengua exasperada ante
el ala ciega de las vísceras. Nos muerden
los adioses y los vacíos, el ojo
largo de las telarañas sobre las fotografías.
Allí sobre los cascos líquidos
del agua, caminan por si acaso las arenas
movedizas del dintel: sé que todo
es errático.
Errático el tambor ciego de las
nubes. Errática la hoja de saliva sobre
la sombra
de la llave; errático el desvelo custodiado por sedantes siniestros;
no duermen las labores del dolor,
ni el devaneo de los sueños en la noche.
Cada segundo abre el aliento esa
invisible sombra sin fronteras y sin ley.
Cerca del cuerpo, las manos del
terror con su herradura de fuego y veneno.
(Cerca de tu ombligo, amor, la niebla fosfórica del sombrero o del
paraguas,
atravesando la flor del cerrojo; las tijeras de la avidez hacen lo
suyo y dejan
caer la gota del oleaje, hasta que trina el ijar.)
Todas las anclas del infinito son
bocas que saquean puertas y ojos y dejan fríos
y harapos y azadones y muertes y
paraguas errantes y palabras secas
sobre la piel fenecida. ¿Quién,
en realidad nos devuelve a nuestros deudos?
Para qué esta herencia sólo de
ausencias, sólo de muros. Sólo de cenizas.
—Siempre me desnudás en esta
sedalina precaria de mis vísceras. Siempre.
No hay pájaro que resista estar
colgado de una mocheta, mucho menos escribir
una carta con letras mayúsculas;
invocar la piedad ante esta historia cruel
que vivimos, no debe ser un
ejercicio de aerobismo, ni slogan publicitario.
El claroscuro del tiempo nos
despierta debajo de estas anónimas estribaciones.
En la gaveta de la memoria, están
inventariados, fósiles y espejismos…
Barataria, 15.IX.2015
No hay comentarios:
Publicar un comentario