UMBRA INVIZIBILULUI (SOMBRA DE LO INVISIBLE)

 

Joan Miró

UMBRA INVIZIBILULUI

În interiorul ochiului, grinzile vechi ale grădinilor suspendate,

vârstele ca niște inele crepusculare: am observat deja această

lumină pe pragul ușii, ultimul zgomot decapitat în ochi.

—Ea "nu a îndrăznit să respire până când liniștea nu s-a

restabilit și întunericul nu a uitat zgomotul", umbra.

Umbra din jurul întunericului, istoria pătată a lumii,

câteva monede expuse privirii, un teatru al frățiilor,

un trib dezbrăcat de identitatea sa, invizibilă vocea sa de masă

și-a pierdut virtutea de port sau pasăre, departe de viață și aproape de moarte.

În ce loc sunt litorale abisurile subterane, apa limpede a confinelor?

În ce temeri este efemeră umbra, în ce oglindă?

—Întotdeauna am știut că mâinile celor vechi sunt grele pe pământ:

orbul din Betsaida, demonicii din Capernaum,

paraliticii din Betesda și, precum Lazăr, vom învia într-o zi,

vom vindeca această hemoragie de groază și sânge,

vom vindeca precum fiica demonică a femeii cananeence și vom calma furtuna.

(Fluieră vântul în mănușile mirajului și copitele anxietății,

și animalul care mușcă cu marginile bolții palatine).

(Tu) atunci, în moartea prematură a cimitirelor.

Întotdeauna o umbră în mijlocul unei inclemențe nedefinibile,

o frunză strivită în piatră care se amestecă în siropul plictiselii,

o umbră surdă și fără voce ca un pescar fără setcă.

 

Din cartea: Sintaxa evadării, Barataria, 2014

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 07.04.2025, Klausenburg, Transilvania, România

Imaginea: pictură de Joan Miró

 

 

SOMBRA DE LO INVISIBLE

 

Dentro del ojo, las vigas viejas de los jardines colgantes, las edades

como anillos del crepúsculo: ya he advertido esta luz en el umbral

de la puerta, el último ruido decapitado en los ojos.

—Ella «no se atrevió a respirar hasta que no se reanudó el tranquilo

silencio y la oscuridad no se hubo olvidado del ruido», la sombra.

La sombra en derredor de la oscuridad, deslucida historia del mundo,

unas monedas expuestas a los ojos, un teatro de cofradías, tribu

despojada de su identidad, invisible su voz de masa perdida su virtud

de puerto o pájaro, lejos de la vida y cerca de la muerte.

¿En qué lugar son litorales los abismos subterráneos, el agua clara

del confín? ¿En qué miedos la sombra es efímera, en qué espejo?

—Siempre supe que pesan las manos de antaño sobre la tierra:

el ciego de Betsaida, los endemoniados de Cafarnaún, paralíticos

de Bethesda y como Lázaro resucitaremos algún día, sanaremos

esta hemorragia de horror y sangre, sanaremos

como la hija endemoniada de la cananea y calmará la tormenta.

(Silba el viento en los guantes del espejismo y los cascos

de la ansiedad, y el animal que muerde las esquinas del paladar).

(Vos) entonces, en la prematura muerte de los cementerios.

Siempre sombra en medio de intemperies indefinibles, hoja estrujada

piedra que se confunde con el jarabe del tedio, sombra sorda

y sin voz como un pescador sin trasmallo.

 

Del libro: «Sintaxis de la fuga», Barataria, 2014

©André Cruchaga

Imagen pintura de Joan Miró

MEMORIE | MEMORIA

 

Imaginea: 

The Red Lands and the Montagne Sainte Victoire 1948, 

pictură de André Masson

MEMORIE

 

 

Nimic nu s-a schimbat în memorie. La urma urmei, ea rămâne taburetul pe care zac, una câte una, amintirile: neliniștile, tăciunii, tot ceea ce nu s-a spus niciodată. Nu mai contează cine pleacă sau cine vine: în atelierul de respirație, ușile și ferestrele sunt deschise. Știu că toate saloanele de coafură au devenit nopți nelocuibile; sap cu disimulare în corpul poemului, poate că ar trebui să bem aceleași amintiri sau, poate, să interogăm monologurile pulberii și să le-acoperim cu trambuline. În fiecare zi mă împiedic de haosul pleoapelor mele, unde îmi urlu singurătățile; în ce dulap păstrez această gură lacerată de fusurile temporale ale respirației)?

Adâncul pernelor se pierde în confinii,
dar rădăcinile tuturor bețiilor acumulate de sete,
ale tuturor plimbărilor care preced vocea și vântul sunt vizibile pe margine.
În timpul nopții, spatele felinarelor scutură apele umbrelei,
de fiecare dată sunetele pielii reverberând în respirația dulceagă.

În geografia cuibului se înghesuie toate circumstanțele, de exemplu,

furtuna de argint viu, insula nupțială în mâinile împreunate cu toate

formele posibile de atingere. Memoria nu a încetat niciodată

să-mi lecuiască abisurile, pupilele mele încă beau din oglindă distanțele moarte: furtuna crește în cupa clarității.

 

—Timpul strălucește întotdeauna în acest vertij terestru al ancorării:
memoria rămâne aici, în profunzimea a ceea ce a fost parcurs...

Din cartea: "Incendii rotative", Barataria, 2013
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 18.02.2025, Klausenburg
Imaginea: The Red Lands and the Montagne Sainte Victoire 1948, pictură de André Masson


MEMORIA

(En la memoria no ha cambiado nada. Sigue siendo, después de todo, el taburete donde están uno a uno los recuerdos: las ansias, los rescoldos, todo lo que nunca se dijo. Ya no importa el que se va ni el que viene: en el taller del aliento, puertas y ventanas están abiertas. Sé que todas las peluquerías se volvieron noches inhabitables; cavo con disimulo en el cuerpo del poema, quizás debamos beber los mismos recuerdos o, acaso, interrogar los monólogos del polvo y revestirlo de trasmallos. Cada día tropiezo con el caos de mis párpados, ¿dónde aúllo mis soledades? ¿En qué alacena guardo esta boca lacerada por los husos horarios de la respiración?).

La hondura de los cojines se va adentrando a los confines,

pero en el brocal son visibles las raíces de cuanta ebriedad acumuló la sed,

de cuanto andar precede a la voz y al viento.
Durante la noche, el dorso de los faroles sacude las aguas
del paraguas, cada vez los sonidos de la piel reverberan en el hálito del azúcar.

En la geografía del nido se agolpan todas las circunstancias,
la tormenta por ejemplo del azogue, la isla nupcial en las manos
junto a todas las formas posibles del tacto.
Nunca ha dejado la memoria de lamer mis abismos,
aún mis pupilas beben del espejo las distancias muertas:
crece el temporal dentro de la copa de la claridad.

—El tiempo siempre alumbra en ese vértigo terrestre del anclaje:
la memoria se queda aquí, en el espesor de lo andado…

Del libro: «Incendios giratorios», Barataria, 2013

© André Cruchaga
Imagen pintura de André Masson

BARCĂ ÎN DERIVĂ (BARCO A LA DERIVA)

 

André Cruchaga

BARCĂ ÎN DERIVĂ

 

 

ca o barcă în eriva, umbrele nimicului în scaunul umbrei mele, rezistența frigului cuvintelor pe valul cursului care răsare și vrea să fie uitat – coborâm în venele spumei și acolo prelungim visele oarbe ale ușilor, jucându-le cu mâini tremurânde, ochiul burniței în jurul pescărușilor, o melodică a nudității este inevitabilă și amintirile vagi ale unui blues, cărțile mușcătoare de sare și poate și tristețea cu nume și prenume, saltă îndoiala când vedem marea înaltă în eriva, părul învolburat al angoasei și foamea de altădată ca acea carne dureroasă de rugină care ne urmărește ca niște monede dezafectate, în tribord eu și universul: joc zilele fără țintă, ca ceasul care îndrăznește să traverseze crăpăturile intense lăsate de stupii de albine în atriumul lor de lapte galben (sunt toate visele și toate aripile în această limbă sărată de foc, sunt rugăciune și panică printre atâtea oase lichide, sunt un chip care se deschide spre vârtej, sunt supusul zahărului, deși amarul domnește, deși fețele treze de sânge, bâzâie, deși mâinile crapă și sunt înțesate de musculițe: am învățat să-mi țin respirația înainte de zăvorârea sicriului); între a te scufunda eriva și a culege firimiturile zilelor un există o diferență majoră: am făcut din cerșit o profesie demnă, am făcut ca buzunarele solitare ale vagabonzilor să doarmă în canalele de sub axilele mele, actul de veghe a făcut din somnambulism, scări fugare prin care trec pâlpâiri ciudate, am ajuns în punctul de a râde de propria-mi identitate – da, de a râde, pentru că ce altceva pot eri atunci când podurile devin deja gri și e rândul meu să vorbesc lumii prin monologurile mele: binele conștiinței pe o lacrimă, devenirea dubitativă a oglinzii fără ajutor, cuțitul aisbergului în care s-a transformat zarea sau ploaia perenă a pesimismului, ca lacrimile artificiale de ceață în un propriei mele duhori, trunchiurile stelelor aleargă peștele negru al morții, ling colțurile săpunite ale delirului, acel cer-și-mare, în palmele mâinilor mele un știu dacă există alte prognoze pentru a citi amurgul, alte ziare cu povești noi, alte idei fără pantofi murdari: în crengile curții din spate a viselor, crima densă a celor alungați din Paradis: acolo, peisajul tăiat cu iataganele dezvelite sau, dacă vreți, spaima memoriei ca o erivaa de toamnă a respirației în eriva a setei și a celor niciodată dezlănțuite, infinitul cade peste umbra ochilor mei…

 

Din cartea: „Incendii rotative”, Barataria, 2013

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI – 28.01.2025, Klausenburg

Fotografie ; în fotografie André Cruchaga

 

 

BARCO A LA DERIVA

 

 

como barco a la deriva las sombras de la nada en el sitial de mi sombra la resistencia del frío de las palabras sobre el oleaje del rumbo que amanece y quiere ser olvido —descendemos a las venas de la espuma y extendemos allí los ciegos sueños de las puertas los juguetes con sus tiritantes manos el ojo de la llovizna en torno a las gaviotas es inevitable una melódica al desnudo y los recuerdos imprecisos de un blues los naipes de la sal a mordiscos y acaso también la tristeza con nombre y apellido salta la duda al ver la alta mar en la deriva los cabellos sueltos de la congoja y el hambre de antaño como esa carne doliente de la herrumbre persiguiéndonos como monedas en desuso en estribor yo y el universo: juego a los días sin rumbo como el reloj que se atreve a cruzar las rendijas intensas que dejan las colmenas en su atrio de leche amarilla (soy todos los sueños y todas las alas en esta salada lengua del fuego soy oración y pánico entre tantos huesos líquidos soy rostro que se abre a la vorágine soy sumiso al azúcar aunque reine lo amargo aunque bullan despiertos rostros de sangre aunque las manos se agrieten y las adornen los moscardones: aprendí a contener el aliento ante los pernos de los féretros) entre hundirme en las aguas y recoger las migajas de los días no hay mayor diferencia: hice de la mendicidad una profesión digna hice de los bolsillos solitarios vagabundos duermen las alcantarillas junto a mis axilas el acto de la vigilia ha hecho del sonambulismo escaleras fugaces a través de las cuales transitan extraños parpadeos he llegado al punto de reírme ante mi propia identidad —sí de reírme pues qué otra cosa puedo hacer cuando ya encanecen los puentes y me toca platicar con el mundo a través de mis monólogos: el bien de la conciencia sobre una lágrima el devenir dubitativo del espejo sin auxilio la navaja del témpano en que se volvió el alba o la perenne lluvia del pesimismo como las lágrimas artificiales de neblina en la historia de mi propio hedor huyen los troncos de las estrellas lame el pez negro de la muerte las esquinas enjabonadas del delirio aquel cielo-mar en las palmas de mis manos no sé si existen otros pronósticos para leer el crepúsculo otros periódicos con nuevas historias otras ideas sin zapatos sucios: en las ramas del traspatio de los sueños el crimen denso de los expulsados del Paraíso: allí cercenado el paisaje y desenfundados los bostezos o si se quiere el pavor de la memoria como un fantasma de otoño en el pálpito a la deriva de la sed y del ya nunca desatados cae el infinito sobre la sombra de mis ojos…

 

Del libro: «Incendios giratorios», Barataria, 2013

©André Cruchaga

Imagen Fotografía de André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI – 28.01.2025, Klausenburg