PAGINA

Imagen cogida de la red

PAGINA

Te pierzi de fiecare dată în anotimpul albului, - îmi spui: în această bodegă

în care adesea trupul este impenetrabil şi cerneala, mare a pierderii.

Mă pierd în faţa obstacolelor: este un murmur în viţa de vie

a cuvintelor, lumea nimicului şi saramura.

La urma urmelor se salvează cineva din imaginariile ruginii?

Ochiul se poate aventura la rădăcina buricului tău sau în declinul pupilelor?

Călărim mereu încontinuu înspre ireparabil: ne inundă foamea

singurătăţii şi molozul ei;

crima care conspiră în fiecare zi ne roade, ne distruge faptul de a nu şti

nimic, nici cursul presentimentului când se cuibăreşte în colţul

porilor: ne pierdem, cu siguranţă, în amărăciunea distanţelor.

Deocamdată, nu permit ca asfaltul şi pneurile să pătrundă pe pagina albă,

nici mormăitul ăn cele patru laturi ale obrajilor,

nici resacul apusului cu aceste salturi ale cenuşii…

Poema traducido al rumano por Anca Tanase

PÁGINA

Te pierdes cada vez en la estación del blanco, —me dices: en esa bodega

donde a menudo el cuerpo es impenetrable y la tinta, mar del extravío.

Me pierdo frente a los obstáculos: hay un murmullo en la enredadera

de las palabras, el mundo de la nada y la salmuera.

¿Se salva uno después de todo en los imaginarios de la herrumbre?

¿Puede el ojo aventurarse en la raíz de tu ombligo o en el declive de las pupilas?

Siempre estamos cabalgando hacia lo irreparable: nos inunda el hambre

de la soledad y sus tiliches;

nos come el crimen que conspira todos los días, nos hace estragos el no saber

nada, ni qué rumbo tiene el presagio cuando se anida en el rincón

de los poros: nos perdemos, seguramente, en el desasosiego de las distancias.

Por ahora, no dejo que el asfalto y los neumáticos entren a la página en blanco,

ni el gruñido en los cuatro costados de las mejillas,

ni la resaca del ocaso con esos sobresaltos de la ceniza…

Barataria, 01.VI.2014

SPAŢIU NELOCUIT

Imagen cogida de la red

SPAŢIU NELOCUIT

Între paşii mei şi mâinile din cenuşă, rămân spaţii nelocuite.

Gândurile care se  pierd în agonie, savana care se împotriveşte

crepusculului şi spaima de uraganul care deschide morminte:

—la urma urmelor, între cuvinte şi noapte există alternative

şi această aromă de salcie a singurătăţilor.

Când cade noaptea gem pereţii deasupra memoriei copleşite

şi nesigură de orice zbor la nivelul solului. De orice umiditate posterioară

bătăilor inimii: fiecare amintire sfidează formele luminii.

Împreună cu sarea uitarii, gâtul sufocat de sunete,

acelaşi spaţiu gol, prelungit de tactil. Aceeaşi uitare de gheaţă.

(Ca o iarnă spulberată, colapsul şi al corpului vorbind cu propria-i oglindă. Nu există întoarcere după ce cadavrul meu pluteşte în măruntaiele mlaştinii. În năvoadele ceţii, un ocean de străzi înguste pe care dau din aripi zilele săptămânii. În aceste perioade de agitaţie, moartea e iminentă în spaţiile pe care noaptea le-a părăsit. Lumea din subteran  încape în şosete cu toate persianele zilelor. Dintr-o dată se deschid colţurile oglinzii: viorile sângerează în aticul alfabetului.)

Barataria, 02.II.2913

Poema traducido al rumano por Anca Tanase

ESPACIO DESHABITADO

Entre mis pasos y las manos en la ceniza, quedan espacios deshabitados.

Los pensamientos que se van perdiendo en la agonía, la sábana contraria

al crepúsculo y el temor al huracán que abre los sepulcros:

—después de todo, entre las palabras y la noche hay disyuntivas

y ese aroma de savia de las soledades.

Cuando entra la noche gimen las paredes sobre la memoria desbordada

e incierta de todo el vuelo a ras del suelo. De toda la humedad postrera

del latido: cada recuerdo desafía las formas de la luz.

Junto a la sal del olvido, la garganta ahogada en los sonidos,

el mismo espacio vacío, prolongado del tacto. El mismo olvido de hielo.

(Como un invierno destrozado, el desplome también del cuerpo debatiendo con su propio espejo. No hay retorno después que mi cadáver flota en las entrañas del páramo. En la redes de la niebla, un océano de angostas calles por donde aletean los días de la semana. A estas horas de la mudanza, la defunción es inminente en los espacios deshabitados por la noche. Dentro de los calcetines cabe el mundo del subsuelo con todas las persianas de los días. De pronto se abren las esquinas del espejo: los violines sangran en el ático del alfabeto.)

Barataria, 02.II.2013

CONVINGERE

Imagen cogida de 1997helio.blogspot.com

CONVINGERE

Murim lângă umbrela lentă a propriei umbre şi timpul este uşă

şi oglindă, acest şofran al eternei contradicţii.

În faţa viitorului, pânza de păianjen a analogiilor, vulturul asfinţitului 
cu foamea sa, vacarmul ambarcaţiunilor care scufundă visele.

—Ştii că fiecare cruce ne acuză de posibila copilărie a morţilor; 
parte din vocea noastră, jură de atâtea ori pe un zbor evanescent.

Astăzi sau mâine, dupa spaimele consumate în statui, vântul

şi vomismentul său de păsări,

carnea sedusă de viermi, avalanşa lumii interlope lipsită de decenţă.

Plângem inaintea luminii veşnice a zeilor: neîndoielnic, seducem mereu

agonia, această altă fereastră întunecată a conştiinţei.

Acum teatrul se dovedeşte ciudat şi grotesc (nicio comedie nu e superioară

acestui maniheism al cadavrului corbului aurorei.)

Ceasul ne învaţă mereu să aţâţăm focul şi să punem masa...

Barataria, 26.V.2014

Poema de André Cruchaga traducido al rumano por Anca Tanase

CONVICCIÓN

Morimos junto al paraguas lento de la propia sombra: el tiempo es puerta

y espejo, ese azafrán de eterna contradicción.

Ante el porvenir, la telaraña de las analogías, el buitre del ocaso

con su hambre, el estruendo de las balsas que ahogan los sueños.

—Sabes que cada cruz nos delata sobre la infancia posible de los muertos;

parte de nuestra voz, jura tantas veces sobre un vuelo inasible.

Hoy o mañana, después esos miedos consumidos en las estatuas, el viento

y su vómito de pájaros,

la carne seducida por las larvas, el alud del bajomundo sin decoro.

Lloramos ante la luz incesante de los días: sin duda seducimos a perpetuidad

la agonía, esa otra ventana oscura de la conciencia.

Ahora resulta extraño y grotesco el teatro (ninguna comicidad es superior

a ese maniqueísmo del cadáver del cuervo de la aurora.)

El reloj nos enseña siempre a calentar el fuego y poner la mesa…

Barataria, 26.V.2014