ATUNCI

Imagen cogida de la red

ATUNCI

Atunci, obişnuiam să mă joc cu cei morţi. Erau morţii pe care ochii mei

                                                                                                                               [i-au văzut
în sticla insomniei. Atunci, cuvintele erau păsări gigantice.
Atunci am visat în culorile lungi ale frunzelor.
Făceam parte din trecătorii disperaţi din faţa freneticelor ferestre.
Apoi, a venit strigătul obscur al orologiului, urechile crescând asprimea.
Am văzut găurile produse de ploaia oarbă în lucruri şi în sânge.
Dincolo de înţelegerea mea, ideea, lumina, ce nu mi-a atins gândurile:
piatra braţelor şi ramura aerului,
cenuşa toată proclamând vântul, adevărul imposibil al pălăriilor
Atunci, nici măcar nu era vocea mea. Nu era lumina ce dezminţea totul.
Atunci am fost pe punctul de-ami fura ochii.
Am tăcut şi a venit tot adevărul dezvelit, fără ornamente. Adevărul pur al sării.
Atunci, am tăcut…

© André Cruchaga, 18.XI.2014, Barataria
© Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 28.05.2015, Klausenburg

ENTONCES

Entonces yo jugaba con los muertos. Eran los muertos que mis ojos vieron
en el vaso del insomnio. Entonces las palabras eran pájaros gigantescos.
Entonces soñaba con los largos colores de las hojas.
Yo era parte de los transeúntes frente a ventanas frenéticas.
Después, vino el grito oscuro del reloj, las ojeras crecidas en lo áspero.
Vi los agujeros que producía la lluvia ciega en las cosas y en la sangre.
Más allá de mi entendimiento, la idea, la luz, que no llegaba a mis pensamientos:
piedra los brazos y la rama del aire,
ceniza toda la proclama del aliento, la verdad imposible de los sombreros.
Entonces, ni siquiera mi voz era. No era la luz que desmentía todo.
Entonces callé llegado al punto de hurtar mis ojos.
Callé y vino la verdad desnuda, sin adornos. La verdad pura de la sal.
Callé, entonces…

© André Cruchaga, 18.XI.2014, Barataria

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

ZONE INFINITE

Imagen cogida de la red

ZONE INFINITE

Distanţele oarbe, aceste ape rănite ale gurii, înecat e ochiul
peste forma pietrei: simţurile muşcă setea mării şi focul.
Ce altă posibilitate există peste rutele incandescente ?
De multe ori este sinistră cenuşa ce inundă templele, aşchiile brute
ale cimitirelor, absurdul grădinilor în mlaştină.
(Cineva spunea, arta de-amorul artei)
Urmăresc, desigur, alte circumstanţe: liniştea şi-a ei substanţă.
În bufniţa Babilonului sunt letargii nenumărate, potriviri, plăci, înscrisuri,
ce scârţâie ca o noapte fără orbită.
Ştiu, că în agonie, mulţe gâturi îşi doresc a fi Ulise.
În insomnie sunt căderi şi paşi greşiţi.

© André Cruchaga, 19.V.2014, Barataria
© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 27.05.2015, Klausenburg
Foto: Internet

ZONAS INFINITAS

Ciegas las distancias, estas aguas heridas de la boca, el ojo ahogado
sobre la forma de la roca: los sentidos muerden la sed del mar y el fuego.
¿Qué otra posibilidad existe para las rutas incandescentes?
A menudo es siniestra la ceniza que anega las sienes, las ásperas astillas
de los cementerios, el absurdo de los jardines en el pantano.
(Alguien ha dicho el arte por el arte)
Yo persigo, por cierto, otras circunstancias: el silencio y sus substancias.
Del búho a Babilonia, hay sinnúmeros letargos, cerillos, platos, escritura,
crujidos como una noche sin órbita.
Sé, que en la agonía, muchas gargantas quieren ser Ulyses.
En el insomnio hay caídas y traspiés…

© André Cruchaga, 19.V.2014, Barataria

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

DESTIN

Imagen cogida de la red

DESTIN

Unul ce trăieşte zilele cu vehemenţă certă: ignoră, chiar dacă destinul este 

                                                                                                                        [această sufocare

zilnică a viselor, a foamei, a istoriei. Timpul trece prin el ca o barbă

extinsă de mesean, fără un calendar precis.

Îmi asum din ce în ce mai mult acest timp ce trenează după-amiezile. Înfrunt

                                                                                                                               [multitudinea

trotuarelor reci, a irealităţii podurilor suspendate ale gândirii.

Uneori se accetuează sensibilitatea acoperişurilor.

Există ochi pretutindeni în căutarea respiraţiei cu tenacitate gotică.

(Uneori, aş arde toate păcatele ce ne asaltează, masa goală,

asasinatele, curţile fără jucării. Această parte întunecată a zorilor

şi cred doar într-un alt ego, fără furtunile bete ale vântului.

Uneori îmi doresc să şterg feţele infinitului.

Ştiu că există bestii întunecate în melodia abisală a morţii.)

Dintr-o dată, nu mai fac distincţia dintre un trecător comun şi un călău. 

Între efemer şi spumă, între vise infirme şi batistele umbrei.

Înainte de dorinţa de a fi, ochii goi dedesubtul luminii.

Uneori este la fel de clar sau de obscur ca suflarea ţării.

Uneori ţin limitele dintre piatră şi hârtiile cu antet ale notarilor siniştri.

În toată negura, ciudatele staţii de apă cu gunoiul lor canalizat:

ameţit în claritate, fiecare delir e diferit, fiecare furie.

Acum cred doar în pasărea ce a fost ucisă în piept, în temerile

ce au scuturat fiecare mişcare, în veneraţia pantofilor, gândindu-mă la mama.

Întotdeauna este oribil un surâs în mijlocul morţii.

© André Cruchaga, Barataria, 23.IV.2015

© Traducerea Ioana Haitchi – Jeanne Christiane, 24.04.2015, Klausenburg

DESTINO

Uno vive los días con cierta vehemencia: ignoro si el destino es esta asfixia
diaria de sueños, hambre, historia. El tiempo se adentra en uno con barba
extensa de comensales sin un calendario expedito.
Me asomo cada vez más, a ese tiempo de trenes de la tarde. Frente a la multitud
el frío de las aceras, la irrealidad de los puentes colgantes del pensamiento.
A veces se acentúa la ternura en los tejados.
Hay ojos por doquier que miran los rincones del aliento con tenacidad gótica.
(A veces quisiera incinerar todos los pecados que nos agobian, la mesa vacía,
los asesinatos, los patios de las casas sin juguetes. Ese lado oscuro del alba
y pensar sólo en el yo del otro, sin las borrascas ebrias del viento.
A veces quiero borrar las muecas del infinito.
Sé que hay oscuras bestias en la melodía abisal de la muerte.)
De pronto no distingo entre el transeúnte común y el verdugo. Entre lo efímero 

y la espuma, entre los enfermos de sueños y los pañuelos de las sombras.
Ante el querer ser, los ojos vacíos debajo de la luz.
A veces es tan claro u oscuro como el aliento de la patria. A veces tiene linderos
de piedra y papeles membretados de notarios siniestros.
En toda la bruma, el agua extraña de las estaciones con su baratija
de alcantarilla: aturdido en la claridad, cada delirio es diferente, cada furia.
Ahora sólo pienso en el pájaro que se ha muerto en el pecho, en los miedos
que tare cada movimiento, en el pasmo de los zapatos, pensando en mamá.
Siempre es horrible una sonrisa, en medio de la muerte.

© André Cruchaga, Barataria, 23.IV.2015

© Ioana Haitchi – Copywrite – Toate drepturile rezervate