LIMBAJUL DE LA MEMORIE.

Imagen Pinterest

LIMBAJUL DE LA MEMORIE.

După ce am numărat clopotele dintr-o dată, îmi vin în memorie străzile demonizate ale orașului, el a deghizat un râu de răni ca peștii decapitați. Cine pe cine învață a trăi cu adevărate fetișisme: ea a fost unica ghilotină, eroarea focului de sacrificiu, rădăcina istoriei ce o detestă. Peste vasul de apă văd imaginile desfigurate, flegma ce se îngrămădește în scriere: condamnarea lacrimilor produce radiografii sinistre și grimase ce explodează ca un piept decapitat în balastul de țară.

Din cartea: Precaritate, 2020
Autor : André Cruchaga - De El Salvador, America Latină

Traducción de rumano al castellano
Publicist, poet, traductor- Elena Buldum
Traducere din castellană în limba română

LENGUAJE DE LA MEMORIA

Después de contar una a una las campanadas del galope, vienen a mi memoria las calles endemoniadas de la ciudad, el disimulo y un río de heridas como peces degollados. Cada quien aprende a vivir con ciertos fetichismos: ella fue mi única guillotina, la errata del fuego de los sacrificios, la raíz de la historia que abomino. A través del vaso con agua miro las imágenes desfiguradas, la flema que se amontona en la escritura: la condena a las lágrimas produce radiografías siniestras y muecas que estallan como un pecho decapitado en el lastre del país.

Del libro: Precariedades, 2020
©André Cruchaga

AICI MEREU CĂILE

© Tablou de artyar.ru

AICI MEREU CĂILE

Aici mereu căile și armoniile lor îndepărtate: în fiecare trecere există chiparoșii cerniți ca o eternitate de singurătate care a sculptat respirația. Noi, orbi de infinit, ne-am înmuiat în cheagurile trecerii și am înțeles că soarta are propria ei mistică: pelerinajul, bunăoară, în vântul absolutului. Uneori lumina scapă din suflet pentru a ne face să înțelegem noaptea, noaptea care ne ascunde în grădinile visului. Cred că în ultima piatră pe care am privit-o, am luat act de transcendența speranţei.

Din cartea: Precarități, 2020

© Andrei Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 19.01.2020, Klausenburg
© Tablou de artyar.ru

AQUÍ SIEMPRE LAS CALLES

Aquí siempre las calles y sus lejanas armonías: en cada travesía hay borrosos cipreses como una eternidad de soledades que ha tallado el aliento. Nosotros, ciegos de infinito, hemos empapado de coágulos la travesía y entendido que el destino tiene su propia mística: peregrinar, acaso, en el viento del absoluto. A veces la luz se fuga del alma para hacernos comprender la noche, la noche que nos oculta en los jardines del sueño. Supongo que en la última piedra que atisbamos, advertimos la trascendencia de la Esperanza.

Del libro: Precariedades, 2020

©André Cruchaga
©Pintura de artyar.ru

COLŢ DE FUM

Imagen Pinterest

COLŢ DE FUM

Aici nu există nici un loc sigur în care copilăria să-şi lege încălţările.
Pe trotuare strălucesc doar floarea desculţă a asfaltului şi unghiile murdare
ale sărăciei, coruri de urină blestemând hainele uzate ale prezentului,
cu mâinile pe steagul atroce care nu există.
În umbra oarbă a mesei, această demenţă bucăţită, fără de care uitate sunt
catastrofele, acele pietre din inima geografiei.
Fum dens, de uleiuri îmbătătoare şi altare cu rugăciuni de foc.
Calendarul arde cu un strigăt de fulgi strălucitori.
Pulsează nevinovăţia imposibilă, cu ochii larg deschişi, precum o uşă.
Cine are de fapt timp să viseze sub streaşina acoperişului?
Cel care vrea să se salvezee tot timpul în trecere. (Rana este demenţială
ca un deşert de ţipete. Nu există şine curate sub trenuri de urlete întunecate,
nici atât de multe traverse pentru a susţine bezna.)
Cineva trebuie să cultive lipitori pentru a-şi vindeca propriul delir.
Din copilăria mea am văzut exilul şi pini de îmbrăţişări înnegrite.
Ţara a fost întotdeauna un foc de pulsaţii sinistre. (Este o dulceaţă intangibilă

din cauza prea multului delir, totuşi, mulţi întind mâna spre farfurie.)
Unii suferă tremurături orgasmice.
Unii spun poveşti amuzante despre cadavre.
Unii lasă să se ivească zorii în cumpăna roşie.
În prezenţa mea, un copil se agaţă de pantofii lui, doar în caz că...

©André Cruchaga

©Traducere de Valeriu Butulescu

RINCÓN DEL HUMO

Aquí no hay ningún lugar cierto para que la infancia se amarre los zapatos.
Sólo brilla en las aceras la flor descalza del asfalto y las uñas sucias
de la pobreza, los chorritos de orina maldiciendo a la ropa usada del presente,
a las manos en la bandera atroz que no existe.
En la sombra ciega de la mesa, esta demencia en trocitos sin que se olviden
las catástrofes, esas piedras en el corazón de la geografía.
Humo denso con aceites embriagantes y altares con plegarias de fuego.
El calendario arde con un grito de resplandecientes moscardones.
Palpita la inocencia imposible con sus ojos abiertos como puerta de par en par.
¿Quién, en realidad tiene tiempo para soñar al borde del tejado?
El que quiera salvarse que esté siempre en tránsito. (La herida es demencial
como un desierto de gritos. No hay rieles limpios en trenes de oscuros alaridos,
ni tantos durmientes que sostengan la oscuridad.)
Alguien deberá cultivar sanguijuelas para curar su propio delirio.
Desde mi infancia he visto destierros y alfileres de ennegrecidos abrazos.
El país siempre ha sido un incendio de pulsaciones siniestras.

(Es una confitura que no alcanza para tanto delirio

y sin embargo muchos se aferran a su plato.)
Muchos sufren estremecimientos orgásmicos.
Muchos cuentan historias divertidas de cadáveres en las cunetas.
Muchos dejaron de amanecer con saldos en rojo.
Ante mi presencia, un niño se aferra a sus zapatos, por si acaso…

Barataria, 15.III.2016

©André Cruchaga