COLŢ DE FUM

Imagen Pinterest

COLŢ DE FUM

Aici nu există nici un loc sigur în care copilăria să-şi lege încălţările.
Pe trotuare strălucesc doar floarea desculţă a asfaltului şi unghiile murdare
ale sărăciei, coruri de urină blestemând hainele uzate ale prezentului,
cu mâinile pe steagul atroce care nu există.
În umbra oarbă a mesei, această demenţă bucăţită, fără de care uitate sunt
catastrofele, acele pietre din inima geografiei.
Fum dens, de uleiuri îmbătătoare şi altare cu rugăciuni de foc.
Calendarul arde cu un strigăt de fulgi strălucitori.
Pulsează nevinovăţia imposibilă, cu ochii larg deschişi, precum o uşă.
Cine are de fapt timp să viseze sub streaşina acoperişului?
Cel care vrea să se salvezee tot timpul în trecere. (Rana este demenţială
ca un deşert de ţipete. Nu există şine curate sub trenuri de urlete întunecate,
nici atât de multe traverse pentru a susţine bezna.)
Cineva trebuie să cultive lipitori pentru a-şi vindeca propriul delir.
Din copilăria mea am văzut exilul şi pini de îmbrăţişări înnegrite.
Ţara a fost întotdeauna un foc de pulsaţii sinistre. (Este o dulceaţă intangibilă

din cauza prea multului delir, totuşi, mulţi întind mâna spre farfurie.)
Unii suferă tremurături orgasmice.
Unii spun poveşti amuzante despre cadavre.
Unii lasă să se ivească zorii în cumpăna roşie.
În prezenţa mea, un copil se agaţă de pantofii lui, doar în caz că...

©André Cruchaga

©Traducere de Valeriu Butulescu

RINCÓN DEL HUMO

Aquí no hay ningún lugar cierto para que la infancia se amarre los zapatos.
Sólo brilla en las aceras la flor descalza del asfalto y las uñas sucias
de la pobreza, los chorritos de orina maldiciendo a la ropa usada del presente,
a las manos en la bandera atroz que no existe.
En la sombra ciega de la mesa, esta demencia en trocitos sin que se olviden
las catástrofes, esas piedras en el corazón de la geografía.
Humo denso con aceites embriagantes y altares con plegarias de fuego.
El calendario arde con un grito de resplandecientes moscardones.
Palpita la inocencia imposible con sus ojos abiertos como puerta de par en par.
¿Quién, en realidad tiene tiempo para soñar al borde del tejado?
El que quiera salvarse que esté siempre en tránsito. (La herida es demencial
como un desierto de gritos. No hay rieles limpios en trenes de oscuros alaridos,
ni tantos durmientes que sostengan la oscuridad.)
Alguien deberá cultivar sanguijuelas para curar su propio delirio.
Desde mi infancia he visto destierros y alfileres de ennegrecidos abrazos.
El país siempre ha sido un incendio de pulsaciones siniestras.

(Es una confitura que no alcanza para tanto delirio

y sin embargo muchos se aferran a su plato.)
Muchos sufren estremecimientos orgásmicos.
Muchos cuentan historias divertidas de cadáveres en las cunetas.
Muchos dejaron de amanecer con saldos en rojo.
Ante mi presencia, un niño se aferra a sus zapatos, por si acaso…

Barataria, 15.III.2016

©André Cruchaga