MOMENTUL PRIVEGHERII

Imagen cogida de la red

MOMENTUL PRIVEGHERII

Blues de seară, fără culoare e fisura din matrița balcoanelor. Lumina, singură, 

timpul și temerile sale, vârsta atârnând de apendicele pietrelor funerare.

Privegherea se aseamănă cu o încăpere cu ceasuri aflate în dezordine,

                                                                                                                 [fără vreun pendul,

doar cu ușița salivei, sau vreo bărcuță de hârtie în alb și în negru.

Pășesc cei fără de măști, atinși de zigzag-ul rupt al ferestrelor.

(Alunecă perucile, latrina porilor durerii și timpul la acest orizont unde

există o nouă generație de granit. Răstoarnă viscerele și peisajul

tragediilor familiare, pleoapele lipite de ridurile lente de sare.

Alături de creasta visului, sunt limpezi minutele morților.

Peste gardurile de sârmă stau umbrele disecate precum impasibilității.)

Pe fiecare mâner al umbrelelor sângerează o mână: mereu par ciudate

distanțele, prologul zilei pentru a pune capăt tuturor relelor.

Cineva se simte exilat chiar și înlăuntru geamurilor.

Găzduirea în amurgul zilei de mâine e incertă.

Deschid ochii pentru a aprecia infinitul; mai mult, sculptorul realității,

zilele pline de carii, sau ciorile oarbe de pe candelabre.

Ceva mușcă sexul purificat al cenușei: nodurile ceții, canelurile

întunericului pe sub eucalipții plini de tristețe.

Dinspre durere direct spre orizont, cineva învață formula tristeții,

așa cum se uzează informațiile la buletinul de știri, sau pur și simplu pestilență.

Pe mapa privegherii deslușesc în primul rând propriu-mi lințoliu.

© Traducerea Andrei Langa

JUEGO DE LA VIGILIA

Blues de tarde esta descolorida grieta en la tipografía de los balcones. Luz, sola,
el tiempo y sus miedos, la edad colgando de los apéndices de las lápidas.
La vigilia suena a una cámara de relojes desordenados, sin más péndulo
que el postigo de saliva, o algún barquito de papel en blanco y negro.
Caminan los antifaces tiznados por el zigzag roto de las ventanas.
(Patinan las pelucas, el retrete de los poros del dolor y el tiempo en este horizonte 

donde hay una nueva generación de granito. Retumban los vientres y el paisaje
de las tragedias familiares, los párpados cosidos por lentas arrugas de sal.
Junto al acantilado del sueño, son claros los minutos de las defunciones.
Sobre las alambradas las sombras disecadas como la hoja de lo imperdurable.)
En cada hueso del paraguas sangra la mano: siempre resultan extrañas
las distancias, el prólogo del día para confinar todos los maleficios.
Uno se siente desterrado aun dentro de las ventanas.
El regazo atardecido de mañana es incierto.
Abro los ojos para aquilatar el infinito; encima, el picapedrero de la realidad,
los días enroscados en la polilla, o los cuervos ciegos de candelabros.
Algo muerde el sexo purgado de la ceniza: los enredos de la niebla, los surcos
de oscuridad debajo de los eucaliptus llenos de aflicción.
Desde el duelo sin riendas en el horizonte, uno aprende el álgebra de la tristeza
como se hace con las noticias de los telediarios, o simplemente entre hedores.
A través del mapa de la vigilia, vislumbro después de todo, mi propia mortaja.
 Barataria, 2015

FOTOGRAFIA CELOR FĂRĂ ADĂPOST

Imagen cogida de la red

FOTOGRAFIA CELOR FĂRĂ ADĂPOST

Doare fără excepţie, iadul simţurilor, un spectacol al reverenţei continue,

al dialogului peştelui stins pe trotuare:  crăpat este aerul

şi zilele sunt între dinţii umbrei.

Astfel creşte pomul cuvântului, singur, dezvelit în faţa intemperiilor

şi în faţa apei sale milenare: în ochii orbi se scufundă gâtul, dinţii torturii

şi noaptea asta de ramuri, ca o brăţară în respiraţie.

Dor sunetele trupului şi ecourile încolţite ale gândurilor,

doare dezechilibrul vizibil al abisului şi curba umedă a nişelor.

Memoria transcede şi se deschide dincolo de vrăjitorie şi întuneric.

(Ascultă orele ce vin din spatele cortinelor şi ai pereţilor;  slăbeşte

oglinda păstoasă a ferestrelor, muşcând depărtarea, coborând în frigul

ce provoacă distanţele pulsului oraşului în timp ce doarme,

în vastitatea falsă imprevizibilă şi în vărsăturile dezgustătoare ale beţiei.)

Aici,  corpurile carbonizate şi anxietatea, ca un spuipat în faţă.

Mergi în fiecare zi muşcat de trotuare, inundat de labirinturi

şi singurătate, mormăind muşcături ciudate.

De multe ori vrei să elimini timpul şi să te trezeşti mai puţin confuz.

Mă privesc din cap până-n picioare, cum mă acoperă istoria cu funingine.

Nu ştiu dacă au fost căţărători pe miezul nopţii sau trupuri

care să nu se fi ascuns în faţa lumii.

Sângerează fumul în durerea neconsolată a focului tăcut.

© Traducerea Ioana Haitchi

FOTOGRAFÍA DEL DESAMPARO

Duele sin excepción, el infierno en los sentidos, la continua reverencia
al espectáculo, al pez descolorido del diálogo sobre las aceras: resquebrajado
el aire, y los días en medio de los dientes de las sombras.
Crece el árbol de la palabra, solo, desnudo, semejante a la intemperie
y sus aguas milenarias: en el ojo ciego se hunden las gargantas, los dientes
de la tortura y esa noche de ramas como una brazalete en el aliento.
Duelen los sonidos del cuerpo y el eco arrinconado de los pensamientos,
duele el desbalance visible del abismo y la humedad curva de los nichos.
La memoria transcurre y se abre más allá de la hechicería de la penumbra.
(Escucha las horas que viajan detrás de las cortinas y los muros; adelgaza
el espejo pastoso de las ventanas mordiendo la lejanía, descendiendo al frío
que provocan las distancias, a las pulsaciones de la ciudad mientras duerme
el maniquí imprevisible de la vastedad y sus ebrios vómitos de hastío.)
Aquí, los cuerpos calcinados y la zozobra como una escupida en la cara.
Uno camina todos los días mordido por las aceras, anegado de laberintos
y soledad, balbuciente de extrañas mordidas.
A menudo uno quiere abolir el tiempo y despertar en fechas menos confusas.
Me miro de cabeza a pies, mientras me cubre el hollín de la historia.
Ignoro si alguna vez han existido enredaderas en la medianoche, o cuerpos
que no oscurezcan ante el mundo.
Sangra el humo en lo inconsolable de la pesadumbre silenciosa del fuego.

© André Cruchaga, Barataria, 2015

© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate

Publicat de Ioana Haitchi 

UCENICUL DE VEGHE

Imagen cogida de la red

UCENICUL DE VEGHE

Ioanei Haitchi, poetă, traducătoare, prietenă

Nu e doar abstinenţa, ci şi necesitatea de-a rămâne treaz în faţa îndoielii

şi a ciumei: azi există locuri goale şi lihode, unde scrisul

nu-i de mare folos, nici chiar pe prima pagină a ziarelor;

unul doar trece o cârpă umedă pentru a curăţa fârâmiturile corpului

şi lingurile de plastic şi caserolele de alpaca.

Se pare că acest proces de învăţare a devenit un aisberg şi ne mâncăm

sufletul, încheieturile, aşadar, peisaj suculent pentru ciori.

Treziţi ? Suntem treji mereu în această mlaştină, în aceste vise

de păduchi inflamaţi. (În delir, unii cred în paradisul pierdut

nu în lopeţi, în sape, în sicrie. Trăim cu căluşul în gură până la engleză,

pentru muşchi, pentru ameninţare. Tastând cârligele nebuniei.

Poate într-o zi, toată ciuma va cădea în gol.)

Altul scrie în speranţa că după furtună, întunericul se va îndepărta.

Ce gură nu va fi neagră în zilele ce vin ? Ce goliciune să găseşti

adăpostită  în faţa cariilor reci de lemn cu strigătele şi ţipetele altei cruci violente

ale cearcănelor ? – Acesta nu este un film de la Cannes, Moscova, Berlin, Morelia

sau din Cairo: puterea se măsoară de asemenea, cu deltele brumei.

În râul imaginar al gâtului, totul e atât de real precum respiraţia chiparosului

şi cimentările lui derivate. Este posibil, vă rog, să evităm castrarea

conştiinţei ? Văd ochiul umbrei fără lentile binoculare.

Uneori, în orbita posibilităţilor, soarta are nume şi prenume.

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana Haitchi

APRENDIZ DE VIGILIAS

A Ioana Haitchi, poeta, traductora, amiga.

No sólo es abstinencia sino la necesidad de estar despierto ante el recelo
y la peste: existen hoy lugares desnudos y salobres donde la escritura tampoco
sirve de mucho, ni siquiera para la primera plana de los periódicos;
uno, apenas, pasa un trapo mojado para limpiar las migajas del cuerpo,
y las cucharas de plástico, y las cacerolas de peltre.
Resulta que este aprendizaje de vigilias se ha tornado témpano, y nos come
el alma, los goznes, tal, el paisaje suculento para cuervos.
¿Despertar? Siempre estamos despiertos en esta ciénaga, en estos sueños
de henchidos piojos. (En el delirio uno piensa en el paraíso perdido
y no en palas, ni azadones, ni ataúdes. Vivimos amordazados hasta las ingles
por el musgo, por la amenaza. Pulsan los anzuelos del desvarío.
Tal vez un día toda la pestilencia caiga al vacío.)
Uno escribe esperando que después de la tormenta se limpie la oscuridad.
¿Qué boca no será noche en los días venideros? ¿Qué desnudez encontrará
cobija antes que el frío carcoma con gritos y alaridos la otra cruz violenta
de las ojeras? —Éste no es film del cine Cannes, de Moscú, Berlín, de Morelia,
o de El Cairo: el poder también se mide por los deltas de la bruma.
En el río imaginario de la garganta, todo es tan real como el aliento del ciprés,
y sus derivados cimientos. ¿Es posible, pregunto, evitar la castración
de la conciencia? Ver el ojo de la sombra sin necesidad de lentes binoculares.
A veces, en la órbita de las posibilidades, la fatalidad posee nombre y apellido.

Barataria, 2015