FAGURE│ PANAL

 

Portret abstract, Store Design

FAGURE

 

 

Lângă fagure, albinele roiesc calendare frenetice. Coabitează canicula și supraaglomerarea sării, zahărul pietrificat al focului, tot ceea ce poate fi neverosimil în petala dezvăluită a vântului. În mijlocul visului există anafore și catafore; acolo, un râu de lapte traversează calea fanteziei. Aici, între degetele mele, mamelonul flămând, alteritatea umplându-se cu respirații magnetizate. În sunetul frunzelor căzute, zumzetul vântului, izvorul erotic al vântului de nord, limbajul care servește drept tămâie: tulpini de semințe ca o ploaie magnetizată de poalele veșmântului. După țipătul necunoscut din gât, continuarea, umbra de lapte din boemia mea, spiritul prețuit în poem.

 

Din cartea, ”Ecología del manicomio”

© André Cruchaga

© Traducerea Ioana HAITCHI, 10.05.2021, Klausenburg

Foto: Portret abstract, Store Design

 

 

PANAL

 

 

En la comarca del panal, las abejas liban calendarios frenéticos. Cohabita la canícula y el hacinamiento de la sal, el azúcar petrificado del fuego, todo lo que pueda haber de inverosímil el desvelado pétalo del cierzo. En medio del sueño hay anáforas y catáforas; por ahí, un río de leche cruza el sendero de la fantasía. Aquí, entre mis dedos el pezón del hambre, la otredad llenándose de respiraciones imantadas. En el sonido de la hojarasca, el zumbido del viento el manantial erótico del cierzo, el lenguaje que sirve de sahumerio: tallos de esperma como un aguacero imantados por el desván tendido de la ropa. Después del grito desconocido de la garganta, la secuela del operativo, la sombra de leche en mi bohemia, el espíritu atesorado en el poema.

 

Del libro:”Ecología del manicomio”, 2020.

© André Cruchaga

MÂNTUIREA CONȘTIINȚEI│ SALVACIÓN DE LA CONCIENCIA

 

Enrique Ortiz Aguirre

MÂNTUIREA CONȘTIINȚEI

 

 

 

Lui Enrique Ortiz Aguirre

 

 

Mă încred în conștiința mea pentru ceea ce spun:

mântuirea mea e tot ce îmi doresc mai mult.

Luis de Góngora

 

 

La marginea hăului carbonizat al timpului, moartea lovea în cenușă plângând: un râu de ape sparte incubează dinți de sare în gât. Nu știu dacă există motiv în ochiul zorilor sau este doar un os care se apropie de gură sau o stâncă de sânge răstignită pe piept. Existenței înlănțuite îi lipsesc iluminările și mai multă conștiință, singurul cuib în fața întunericului. Există ceva care se câștigă în genunchi: trezirea, nu în închisoare, ci în pulberea albă cu steagul ridicat sau într-o fereastră cu multe bucurii. Pe asprimea de mâine, un trandafir de stupi care ne arată iarna lui ca un copac infinit.

 

Del libro: “Lejanías rotas”, 2020

© André Cruchaga

© Traducerea, Ioana HAITCHI, 07.05.2021, Klausenburg

 

 

 

SALVACIÓN DE LA CONCIENCIA

 

A Enrique Ortiz Aguirre

 

 

Espero en mi conciencia lo que digo:

mi salvación, que es lo que más deseo.

Luis de Góngora

 

 

Al pie del hueco carbonizado del tiempo, golpea la muerte en ceniza sollozante: un río de aguas rotas incuba dientes de sal en la garganta. No sé si hay razón en el ojo del alba, o es solo un hueso que se aproxima a la boca, o una roca de sangre crucificada en el pecho. Encadenada la existencia carece de iluminaciones y más la conciencia, único nido frente a las tinieblas. Hay algo que de rodillas vence: despertar no en la cárcel, sino en harina de bandera erguida, o en ventana con muchas alegrías. Sobre la dureza de mañana, una rosa de colmenas mostrándonos su invierno de árbol infinito.

 

Del libro: “Lejanías rotas”, 2020

© André Cruchaga

FIARĂ RĂNITĂ│ ANIMAL HERIDO

 

André Cruchaga, El Salvador

FIARĂ RĂNITĂ

 

 

Stradă de nepătruns cu răscrucea ei de trotuare lugubre.
Aceeași pelicula de cinema în alb-neagru a cenușii, violența
aflată în faza ei de vârf și cadavrele vii ce le lasă în urmă:
carbonul hidos al grădinilor lovindu-se în oglinzi.
Patria mea cu povara și lacrimile sale lângă o gaură neagră.
La ce folos forța brută pentru a înșira gunoiul,
această stranie senzație de transpirație de la brâu?
Clipele posterioare ne împroșcă cu o oarecare precauție.
Temperatura crește și nu dă înapoi învelită în mantia febrei,
ne umple golul acestei distanțe pe care singuri am creat-o,
masa de lucru ne e străină și astă simulare impasibilă adeprimăvară.
Mereu am crezut că larma e un soi special de tautologie,
acea altă față a anonimatului, complicitatea obstinată și compulsivă.
(În arhiva de ziare a frunzișului oscilațiile politice
ale legii contradicțiilor Și sechela lăsată de luptele fără de rost.)
Acum lasă-mă. Sunt o fiară rănită în mijlocul haosului.
Sunt o creatură ce a dorit să fure ochii unei făclii aprinse
din furtună, rotirea unui banc de pești în basorelief de aluminiu.
 
*trad. de A. Langa
 

 

ANIMAL HERIDO

 

 

La calle incomprensible con su horca de andenes lúgubres.
La misma película en blanco y negro de la ceniza, la violencia
en su punto fijo de dureza y sus palpitantes cadáveres:
el carbón ominoso de los jardines golpeándonos frente al espejo.
El país mío con su joroba y lágrimas al borde de alcantarillas.
¿Nos sirve de algo la fuerza bruta para descifrar el escombro,
ese extraño legado del sudor entre las ingles?
Las horas del despojo nos salpican con cierta alevosía.
La temperatura se precipita y agoniza en los guantes del escalofrío,
nos tritura el vacío de esa distancia que hemos ido creando,
nos desconoce la mesa y esa impasible simulación de primavera.
Siempre he creído que el bullicio es una especie de tautología,
esa otra cara de la anonimia, la complicidad obstinada y compulsiva.
(En la hemeroteca de la hojarasca, los vaivenes políticos
de la contradicción Y su secuela de escaramuzas.)
Hoy por hoy, déjame. Soy animal herido en medio del desorden.
Soy una criatura que quiso robarle los ojos a una antorcha
de tormenta, a un carrusel de peces en bajorrelieve de aluminio.
 
San Francisco, California, 2013

Del libro: Primavera de arcilla

©André Cruchaga