Imagen cogida de Pinterest
FIECARE UMBRĂ
Îmi plac
umbrele pentru cӑ adӑpostesc sufletul după furtună;
la urma urmei, ceasul e un pahar al timpului,
cel care ne înseamnă, deghizat sau nu,
părul beat de cenuşӑ.
De aceea spun cӑ în fiecare tren, barcă, peşte sau pantofi,
există iluzii care ne hrănesc.
Şi substanţe întunecate în care tatuajele se revarsӑ.
Doare apa tare din armonice şi mângâierea lor de târfe şi tutunul
pinilor pe care unul îl suportӑ înfӑşurându-se în pӑturӑ.
(Fiecare umbră este umbra unui destin ascuţit;
Asta-i acneea bruscă a febrei.)
Ideea îmi este cea mai apropiată în această iarnă
de încântare tragică;
tragicul ce dezumanizeazӑ ceea ce este în inima umanităţii.
În care loc pot găsi autenticitate fără pată,
virtutea permanentă a ordinii lucrurilor?
Întotdeauna mӑ ating umbrele orizontului,
respiraţia înfricoşӑtoare a beţiei,
amenințarea ca o picurare întunecatӑ,
lipsa de probitate a cuţitelor.
Suntem mușcați de plictiseala perversӑ a bufnitei în nuditatea ei absurdă:
există lovituri sumbre în acest corp negru
și guri de exterminare în mizeria tabancurilor.
(Și apoi tu, cu peroraţiile tale de cactus
și diaspora la primul rӑsӑrit,
fără a înţelege esenţa timpului.
Lumina este cea mai veche dintre umbre;
a străluci este mai mult un act de credinţă decât de învăţare:
învăţarea devine adesea o scrisoare moartă
în fața puterii înălțimilor.
Aşa vorbeau veacurile schilodite de istorie.
Aşa că vom muri înfӑşaţi în pânzӑ şi fӑrӑ nicio mânie.)
La marginea oboselii cerului de somnambulism,
locurile interzise pentru somn şi memorie,
bătaia din genunchi ca o bucată de moarte.
Pentru celulele nopții, bucuria uitată a zorilor:
înţelegem că totul este pe moarte în timp ce trăim;
știm că ţipătul deschide pieptul
și că umbrele cresc odatӑ cu pierderea noastră.
Când lumea va scӑpa de falsul stuporii,
vom câştiga singura pădure posibilă – acea soartӑ
de a trăi crescând în seva mâinilor.
Din cartea Blues, 2012 (nepublicată), 140 pag.
© André Cruchaga, Barataria, 2012
la urma urmei, ceasul e un pahar al timpului,
cel care ne înseamnă, deghizat sau nu,
părul beat de cenuşӑ.
De aceea spun cӑ în fiecare tren, barcă, peşte sau pantofi,
există iluzii care ne hrănesc.
Şi substanţe întunecate în care tatuajele se revarsӑ.
Doare apa tare din armonice şi mângâierea lor de târfe şi tutunul
pinilor pe care unul îl suportӑ înfӑşurându-se în pӑturӑ.
(Fiecare umbră este umbra unui destin ascuţit;
Asta-i acneea bruscă a febrei.)
Ideea îmi este cea mai apropiată în această iarnă
de încântare tragică;
tragicul ce dezumanizeazӑ ceea ce este în inima umanităţii.
În care loc pot găsi autenticitate fără pată,
virtutea permanentă a ordinii lucrurilor?
Întotdeauna mӑ ating umbrele orizontului,
respiraţia înfricoşӑtoare a beţiei,
amenințarea ca o picurare întunecatӑ,
lipsa de probitate a cuţitelor.
Suntem mușcați de plictiseala perversӑ a bufnitei în nuditatea ei absurdă:
există lovituri sumbre în acest corp negru
și guri de exterminare în mizeria tabancurilor.
(Și apoi tu, cu peroraţiile tale de cactus
și diaspora la primul rӑsӑrit,
fără a înţelege esenţa timpului.
Lumina este cea mai veche dintre umbre;
a străluci este mai mult un act de credinţă decât de învăţare:
învăţarea devine adesea o scrisoare moartă
în fața puterii înălțimilor.
Aşa vorbeau veacurile schilodite de istorie.
Aşa că vom muri înfӑşaţi în pânzӑ şi fӑrӑ nicio mânie.)
La marginea oboselii cerului de somnambulism,
locurile interzise pentru somn şi memorie,
bătaia din genunchi ca o bucată de moarte.
Pentru celulele nopții, bucuria uitată a zorilor:
înţelegem că totul este pe moarte în timp ce trăim;
știm că ţipătul deschide pieptul
și că umbrele cresc odatӑ cu pierderea noastră.
Când lumea va scӑpa de falsul stuporii,
vom câştiga singura pădure posibilă – acea soartӑ
de a trăi crescând în seva mâinilor.
Din cartea Blues, 2012 (nepublicată), 140 pag.
© André Cruchaga, Barataria, 2012
© Traducerea Ioana HAITCHI,
09.04.2018, Klausenburg
CADA SOMBRA
Me gustan las sombras para
guarecer el alma después de la tormenta;
después de todo, el reloj es un vaso del tiempo,
el que nos marca, disfrazado o no,
la ebria cabellera de la ceniza.
Por eso digo que en cada tren, barco, peces o zapatos,
hay espejismos que nos alimentan.
Y sustancias oscuras donde se desbordan los tatuajes.
Duele el agua fuerte de las armónicas y su caricia de putas y tabaco
de alfileres que uno soporta al ras de la cobija.
(Cada sombra es la sombra de un destino de leznas;
ahí el acné abrupto de las fiebres.)
después de todo, el reloj es un vaso del tiempo,
el que nos marca, disfrazado o no,
la ebria cabellera de la ceniza.
Por eso digo que en cada tren, barco, peces o zapatos,
hay espejismos que nos alimentan.
Y sustancias oscuras donde se desbordan los tatuajes.
Duele el agua fuerte de las armónicas y su caricia de putas y tabaco
de alfileres que uno soporta al ras de la cobija.
(Cada sombra es la sombra de un destino de leznas;
ahí el acné abrupto de las fiebres.)
La idea es lo más próximo que
tengo en este invierno
de delectación trágica;
trágico lo deshumanizante que hay en el corazón de la humanidad.
¿En qué sitio puedo encontrar la autenticidad sin máculas,
la perenne virtud del orden de las cosas?
Siempre me alcanzan las sombras del horizonte,
la respiración eriza de la embriaguez,
la amenaza como un gotero oscuro,
la falta de probidad de los cuchillos.
Nos muerde el hastío perverso del búho en su absurda desnudez:
hay golpes sombríos en este cuerpo negro,
y bocas de exterminio en la miseria de los tabancos.
de delectación trágica;
trágico lo deshumanizante que hay en el corazón de la humanidad.
¿En qué sitio puedo encontrar la autenticidad sin máculas,
la perenne virtud del orden de las cosas?
Siempre me alcanzan las sombras del horizonte,
la respiración eriza de la embriaguez,
la amenaza como un gotero oscuro,
la falta de probidad de los cuchillos.
Nos muerde el hastío perverso del búho en su absurda desnudez:
hay golpes sombríos en este cuerpo negro,
y bocas de exterminio en la miseria de los tabancos.
(Y luego vos, con tus arengas de cactus
y diáspora al primer sol,
sin entender la esencia del tiempo.
La luz es la más antigua de las sombras;
resplandecer es más un acto de fe que de aprendizaje:
el aprendizaje a menudo se vuelve letra muerta
ante el poderío de los balcones.
Así lo dicen las tullidas edades de la historia.
Así morimos de nalgas y sin ninguna cordura.)
y diáspora al primer sol,
sin entender la esencia del tiempo.
La luz es la más antigua de las sombras;
resplandecer es más un acto de fe que de aprendizaje:
el aprendizaje a menudo se vuelve letra muerta
ante el poderío de los balcones.
Así lo dicen las tullidas edades de la historia.
Así morimos de nalgas y sin ninguna cordura.)
Al borde los cansancios del
cielo de los sonambulismos,
los lugares prohibidos para el sueño y la memoria,
los latidos de rodillas como el bulto de la muerte.
Hacia las celdas de la noche la alegría olvidada del alba:
entendemos que todo va muriendo mientras vivimos;
sabemos que el grito abre el pecho,
y que las sombras se acrecientan en nuestro extravío.
los lugares prohibidos para el sueño y la memoria,
los latidos de rodillas como el bulto de la muerte.
Hacia las celdas de la noche la alegría olvidada del alba:
entendemos que todo va muriendo mientras vivimos;
sabemos que el grito abre el pecho,
y que las sombras se acrecientan en nuestro extravío.
Cuando el mundo deshaga los
falsos estupores,
habremos ganado el único bosque posible, —esa suerte
de vivir creciendo en la savia de las manos.
habremos ganado el único bosque posible, —esa suerte
de vivir creciendo en la savia de las manos.
Del libro “BLUES”, 2012
(inédito). 140 pp
© André Cruchaga, Barataria, 2012
Imagen: Pinterest
No hay comentarios:
Publicar un comentario