ORIZONT ÎNTR-O MAREE DE OGLINZI | (HORIZONTE EN MAREA DE ESPEJOS)

 

Imagen tomada de Pinterest

ORIZONT ÎNTR-O MAREE DE OGLINZI

Odată cu pânzele de păianjen ale pământului pierdut, grădinile agonizante ale cerului promis au fost înfrânte, nu pot decât să mă gândesc în mod repetat la preistoria extremă a insomniei. Pe măsură ce peștii trec, visele încărcate de saramură, poate pentru că așa se reproduce negura în oglinzi, vânturile încărcate de cabale tulburătoare. Trebuie să aleg infinitul împotriva apelor împrăștiate ale verbozității, trebuie să mă țin de pielea tare a pietrelor și nu de uleiul care alunecă pe trotuare și nu de atâta purulență generată în peisajul zilelor de naufragiu din castelele de cărți. Între timp, orizontul face ravagii în oglinzile sale: ar trebui să continui să zâmbesc în mijlocul furtunii, să îngenunchez în fața șocului metamorfozei pe care o suferă saliva, la uzura naturală a materialului seminal precipitat din mahalaua conștiinței? Să supraviețuiești lipit de fereastră ca o pasăre care sângerează până moare e o nesăbuință; deodată rătăcesc în paginile caietului, în umbra respirației care mă conține. Restul este deja câștig pentru a răsfira sufletul în iarbă. Viermele instinctului este cel care mă salvează de la căderea în supărarea oaselor; în spatele meu înaintează chipul insectelor, acea infinitate de perdele a suspiciunii, - sinele, prizonier al propriei răscruci în mijlocul atâtor oglinzi tulburate.

Din cartea: „Bufnița din Lautréamont”, Barataria, 2008-2011
© André Cruchaga
© Traducere Ioana HAITCHI, 29.09.2024, Klausenburg
Imagine preluată de pe Pinterest


HORIZONTE EN MAREA DE ESPEJOS

Vencidas las telarañas de la tierra perdida, los jardines agonizantes del cielo prometido, no me queda más que pensar de manera reiterada en la prehistoria extrema del insomnio. Al paso de los peces, los sueños cargados de salmuera, quizás porque así se reproduce la niebla en los espejos, los vientos cargados de cábalas perturbadoras. A mí me toca elegir el infinito contra las aguas esparcidas de la verborrea, debo sostenerme de la piel dura de las piedras y no del aceite que resbala en las aceras y no de tanta purulencia engendrada en el paisaje de los días del náufrago en los castillos de naipes. Entretanto, el horizonte arrecia en sus espejos: ¿debo seguir con la sonrisa en medio de la tempestad, arrodillarme ante el golpe de la metamorfosis que sufre la saliva, al desgaste natural del semen precipitado del tugurio de la conciencia? Ya sobrevivir pegado a una ventana como pájaro desangrado es una temeridad; de pronto divago en las páginas del cuaderno, en la sombra de la respiración que me contiene. Lo demás ya es ganancia para desdoblar el alma sobre el césped. El gusano del instinto es lo que me salva de caer en el fastidio de las osamentas; detrás de mí, camina el rostro de los insectos, esa infinitud de cortinas de la sospecha, —el yo prisionero de sus propias encrucijadas, en medio de tanto espejo trastornado.

Del libro: «El búho de Lautréamont», Barataria, 2008-2011
©André Cruchaga
Imagen tomada de Pinterest
© Ioana HAITCHI - Toate drepturile rezervate