INCERTITUDINI
Înăuntrul ochilor, îndoială și
perplexitate; sub alte vremuri, timpuri noi după înfrângere: dialectica
grădinilor este acea negație condamnabilă a viselor. Totul ni se pare o
rătăcire a istoriei, dar nu este nici istorie, nici poem: agonizăm în febra propriilor
noastre elucubrații de războinici ai nopții, negăm orice claritate posibilă
cuvintelor până la a venera întunericul, chiar dacă acesta este un loc numai
pentru prădători, idolatri și narcisiști. Ne dezvelim pentru a privi, apoi
propria noastră statuie și alte simboluri care nu au nimic de-a face cu Harul.
Din nou și din nou cei îndoliați pe catargul unsuros al conferințelor de presă
sau al declarațiilor comune, visul zilnic, umbrela molcomă a aerului în
murmurul saramurii care se transformă în lut, curentul orb care face roua să
coboare spre lupanarul nămolului. Spre ce nouă neputință ne conduce această
falsă tandrețe, penele de plâns din respirația îndrăgostiților, morții care ne
apasă în sacii firavi, sedativele care îngenunchează inocența, umbra fragilă
care ține încă pleoapele? Purtăm melancolia în artere, acele se preumblă ca
furnicile peste sexul pietrificat al inefabilului: nu știu, acum, încotro ne
îndreptăm, nici spre ce orizont ne ridicăm, nici ce străzi vor mastica ale urii
cadavre în zornăitul incertitudinii. Știm de unde venim, de aceea aceste
săptămâni pline de angoasă, de aici și gemetele farului care se învăluie în
amurg.
Din cartea: „Bufnița din Lautréamont”,
Barataria, 2008-2011
© André Cruchaga
© Traducere Ioana HAITCHI, 28.09.2024, Klausenburg
Imagine preluată de pe Pinterest
INCERTIDUMBRES
Dentro de los ojos, la duda y la
perplejidad; bajo otros tiempos, los tiempos nuevos después de la derrota: la
dialéctica de los jardines es esa negación condenatoria de los sueños. Todo nos
parece un extravío de la historia, pero no es ella ni el poema: agonizamos en
la fiebre de nuestras propias elucubraciones de caudillos de la noche, negamos
toda claridad posible a las palabras al punto de venerar la oscuridad, aunque
ella sea sitio sólo para depredadores, idólatras y narcisistas. Desvelamos para
velar, después nuestra propia estatua y otros símbolos que nada tienen que ver
con la Gracia. Una y otra vez los deudos en el palo encebado de las
conferencias de prensa o declaraciones conjuntas, el sueño de cada día, lento
paraguas del aire en el murmullo de la salmuera haciéndose arcilla, ciega
corriente que hace descender el rocío hasta el lupanar del cieno. ¿Hacia qué
nuevos desamparos nos lleva esta falsa ternura, las plumas del sollozo en el
respiro de los amantes, los muertos que nos pesan en alforjas desfallecidas,
sedantes que ponen de rodillas la inocencia, la frágil sombra que aun sostiene
los párpados? Llevamos clavada la melancolía en las arterias, las agujas se
desplazan como hormigas sobre el sexo petrificado de lo inefable: no sé, ahora,
hacia dónde vamos, ni a qué horizonte nos sublevamos, ni qué calles masticarán
cadáveres de odio en el cascabel de la incertidumbre. Sabemos del lugar de
donde venimos, por eso estas semanas mojadas de ansias, por eso el gemido del
faro que se cubre en el crepúsculo.
Del libro: «El búho de Lautréamont»,
Barataria, 2008-2011
© André Cruchaga
Imagen tomada de Pinterest
No hay comentarios:
Publicar un comentario