jueves, 24 de noviembre de 2016

PUSTIETӐŢI PROFUNDE

Imagen cogida de la red





PUSTIETӐŢI PROFUNDE



Tristeţea e o formӑ de pustietate, unde nu se poate însӑmânţa bucuria.
Strigӑtele aşchiilor provoacӑ o serie de farse.
Rӑmâne cu obstinaţie materie împotriva falsificӑrii viselor.
Ȋn cine pot avea încredere dupӑ atâtea excentrice entuziasme?
Nu existӑ spirite imaculate, atunci când în realitate dispare dupӑ-amiaza
şi umbra se face gurӑ indecentӑ.
Niciun ecou nu respinge adâncurile şi nici miezul umbrelor.
Largi sunt gesturile sumbre ale statuilor.
Adevӑrul nu s-ar pӑrea cӑ s-a înşelat, atunci când noi lӑrgim mlaştinile
şi totul rӑmâne descoperit, fӑrӑ posibilitatea de a mai fi înlocuit.
Dupӑ icnitura din vârful oblicitӑţii, întotdeauna existӑ cineva
care cautӑ o gurӑ de aer pentru a se potrivi circumstanţelor.
Am descoperit umbra câinelui care suferӑ în fiecare zi, binecunoscutele ariditӑţi
ale momentului, pantofii surzi ai strӑlucirii pe care cineva îi vede ca pe un mister.
Dincolo de abisurile insolubile, stӑruinţa respiraţiei aşchiilor.
Ȋn ce bӑtӑlii pot lupta, dacӑ nu în cele absurde, ale faptelor,
portretelor, rotocolului de fum în strachina ochilor mei?
Ȋn care privire a sigiliului, drumurile sunt capabile de vicleniile respiraţiei?
Se poate juca trocul rӑnilor fӑrӑ consecinţe letale?
-Este adevӑrat. Un corp va fi înmuiat în salivӑ. Aşa începe oscilaţia.


© André Cruchaga, .2016, Barataria
© Traducerea Ioana Haitchi, 23.11.2016, Klausenburg
Foto: Internet
© Ioana Haitchi – Copyright – Toate drepturile rezervate



YERMOS PROFUNDOS




La tristeza es una forma yerma donde no se puede sembrar la alegría.
El griterío de los chiriviscos provoca una serie de patrañas.
Sigue siendo obstinada la materia frente a la falsificación de los sueños.
¿De quién puedo fiarme después de tantos entusiasmos excéntricos?
No existen espíritus inmaculados cuando en realidad desaparece la sobremesa,
y la sombra se hace boca de indecencias.
Ningún eco despeja las entrañas, ni desarruga los interiores de las sombras.
Largos son los sombríos gestos de las estatuas.
La verdad no parece equivocarse cuando hacemos anchos los páramos
y todo queda al margen sin posibilidades de reemplazo.
Después de jadear en lo alto de las oblicuidades, siempre hay alguien
que busca un respiradero a la medida de las circunstancias.
Descubro la sombra del perro que sufre cada día, las consabidas arideces
del instante, los sordos zapatos del resplandor que alguien ve como misterio.
Siempre resulta controversial, la devolución amarilla de los desencuentros.
Más allá de los abismos insolubles, la asidua chamiza del aliento.
¿Qué batallas puedo librar que no sean las de los absurdos, las fechas,
los retratos, la rotación de humo en la cuenca de mis ojos?
¿En qué mirada del sigilo son viables los caminos, los ardides de la respiración?
¿Se puede jugar al trueque con las heridas sin consecuencias letales?
—Es cierto. Algún cuerpo habrá empapado de saliva. Así empiezan los titubeos.
Barataria, 2016

© André Cruchaga, 22.11.2016,

1 comentario: