ANATEMA TESTAMENTARĂ │ ANATEMA TESTAMENTARIO

 

© Obra pictórica de Jackson Pollock

ANATEMA TESTAMENTARĂ

 

 

Să mă strecor în umbra ta din grațiile nopții.

Să-ți urmez pașii, umbra ta în fereastră.

Umbra aceea din fereastră ești tu, nu e alta, ești tu.

Nu deschide fereastra aceasta în spatele perdelelor cărora te plimbi.

Închide ochii.

Robert Desnos

 

 

Continuăm să mestecăm din pradă ca și cum am găsi, în sfârșit, o fereastră plutind prin bocetul durerii, cu carnea ei grea de giulgiu negru. Tu, fără să fii, ai sosit târziu la această piñata în care se profanează umbrele și perdelele de vânt; acum există o singurătate desprinsă de megalomanii, mai aproape de sperma vărsată în coclaurile morții, la fel de sigură ca saliva iubirii oprită în comisurile distrugerii. Nu ai nici nume, nici monede în buzunarul timpului, nici măcar rotunjimea unui scuipat în vis și nici întinderea eterului auriu al bulelor. Atunci ne gândim la anateme și la curățeniile desecate ale muștelor; poate, de ce nu, la noblețea unghiilor în trup, cu noaptea mlădioasă a amintirilor. În felul acesta ne pierdem în suburbia pielii și lăsăm poemul să fie atelierul scurgerilor în strălucirea minusculă a pulsului.

 

Din cartea: Acum e noapte și tu nu ai nume, 2022.

© André Cruchaga

© Traducerea: Ioana HAITCHI, 08.06.2022, Klausenburg

Foto: Internet

…

ANATEMA TESTAMENTARIO

 

 

Deslizarme en tu sombra al favor de la noche.

Seguir tus pasos, tu sombra en las ventana.

Esa sombra en la ventana eres tú, no es otra, eres tú.

No abras esa ventana detrás de las cortinas de la cual te mueves.

Cierra los ojos.

Robert Desnos

 

 

Seguimos masticando el despojo como si se tratase de hallar, por fin, una ventana flotando entre la hiel de las quejas, con su pesada carne de sudario negro. Usted, sin ser, llegó tarde a esta piñata donde se profanan las sombras y las cortinas del viento; ahora hay una soledad desprendida de las megalomanías, más cerca del semen derramado en las entrepiernas de la muerte, tan cierto como la saliva del amor detenido en las comisuras de la destrucción. Usted no tiene nombre ni monedas en el bolsillo del tiempo, ni siquiera la redondez de una escupida en el sueño ni el alcance del éter dorado de las burbujas. Entonces pensamos en los anatemas y en las limpias disecadas de moscas; quizás ¿por qué no? en la nobleza de los clavos en el cuerpo, con su pantanosa noche de recuerdos. De esta forma nos perdemos en el suburbio de la piel y dejamos que el poema sea el taller de las goteras en la ínfima fulguración del pulso.

 

Del libro: Ahora es de noche y tú no tienes nombre, 2022.

©André Cruchaga