MEMORIE
Nimic nu s-a schimbat în memorie. La
urma urmei, ea rămâne taburetul pe care zac, una câte una, amintirile:
neliniștile, tăciunii, tot ceea ce nu s-a spus niciodată. Nu mai contează cine
pleacă sau cine vine: în atelierul de respirație, ușile și ferestrele sunt
deschise. Știu că toate saloanele de coafură au devenit nopți nelocuibile; sap
cu disimulare în corpul poemului, poate că ar trebui să bem aceleași amintiri
sau, poate, să interogăm monologurile pulberii și să le-acoperim cu trambuline.
În fiecare zi mă împiedic de haosul pleoapelor mele, unde îmi urlu
singurătățile; în ce dulap păstrez această gură lacerată de fusurile temporale
ale respirației)?
Adâncul pernelor se pierde în confinii,
dar rădăcinile tuturor bețiilor acumulate de sete,
ale tuturor plimbărilor care preced vocea și vântul sunt vizibile pe margine.
În timpul nopții, spatele felinarelor scutură apele umbrelei,
de fiecare dată sunetele pielii reverberând în respirația dulceagă.
În geografia cuibului se înghesuie
toate circumstanțele, de exemplu,
furtuna de argint viu, insula
nupțială în mâinile împreunate cu toate
formele posibile de atingere. Memoria
nu a încetat niciodată
să-mi lecuiască abisurile, pupilele
mele încă beau din oglindă distanțele moarte: furtuna crește în cupa
clarității.
—Timpul
strălucește întotdeauna în acest vertij terestru al ancorării:
memoria rămâne aici, în profunzimea a ceea ce a fost parcurs...
Din cartea: "Incendii rotative", Barataria, 2013
© André Cruchaga
© Traducerea Ioana HAITCHI, 18.02.2025, Klausenburg
Imaginea: The Red Lands and the Montagne Sainte Victoire 1948, pictură de André
Masson
MEMORIA
(En la memoria no ha cambiado nada. Sigue
siendo, después de todo, el taburete donde están uno a uno los recuerdos: las
ansias, los rescoldos, todo lo que nunca se dijo. Ya no importa el que se va ni
el que viene: en el taller del aliento, puertas y ventanas están abiertas. Sé
que todas las peluquerías se volvieron noches inhabitables; cavo con disimulo
en el cuerpo del poema, quizás debamos beber los mismos recuerdos o, acaso,
interrogar los monólogos del polvo y revestirlo de trasmallos. Cada día tropiezo
con el caos de mis párpados, ¿dónde aúllo mis soledades? ¿En qué alacena guardo
esta boca lacerada por los husos horarios de la respiración?).
La hondura de los cojines se va adentrando a los confines,
pero en el brocal son visibles las
raíces de cuanta ebriedad acumuló la sed,
de cuanto andar precede a la voz y al viento.
Durante la noche, el dorso de los faroles sacude las aguas
del paraguas, cada vez los sonidos de la piel reverberan en el hálito del
azúcar.
En la geografía del nido se agolpan todas las circunstancias,
la tormenta por ejemplo del azogue, la isla nupcial en las manos
junto a todas las formas posibles del tacto.
Nunca ha dejado la memoria de lamer mis abismos,
aún mis pupilas beben del espejo las distancias muertas:
crece el temporal dentro de la copa de la claridad.
—El tiempo siempre alumbra en ese vértigo terrestre del anclaje:
la memoria se queda aquí, en el espesor de lo andado…
Del libro: «Incendios giratorios», Barataria, 2013
© André Cruchaga
Imagen pintura de André Masson
