viernes, 15 de marzo de 2013

TIMP

Imagen tomada de la red




TIMP




Între secrete şi lucruri trecătoare nu există echilibru, nici ceva să merite
să‐l împrăştie pe fața pământului, nici drumuri de lungi distanțe.
Unele ceasuri călătoresc în pălării subterane de foame sau sulf,
operă, poate, a mâinilor străine care ne incendiază
din mucegaiul obişnuit al străzilor.
Traversează beția fulgerului propriile sale inflorescențe.
Din ce fel de mâncare ne vin semințele irosite, reziduul de plângeri
ale pantofilor, stropul de soare pe vine?
Între ceață și tigaia clarității, mizeria, și aceste ciudate
güishtes de drumuri în căutarea ferestrelor și semafoarelor în mijlocul orelor
înşelătoare, când știm că totul se converteşte în joc de evadări.
Ar trebui să aerisim,
fără îndoială, mirajul pentru a‐l vinde mai târziu, la piața de
vechituri, printre tiliches când afluxul mulțimii muşcă
fiecare umbră a văzduhului.
Timpul și oamenii se pierd pe stradă: suntem tot ucenici
în beznă, atârnăm legătura în scriitura somnambulismului,
suntem fascinați de vraja mirosului, în fața transparențelor
calendarul blindat al bufnițelor,
acelaşi joc al scânteierii pamfletului, în cearcănele corbului.
Și când efervescența urcă la peste patruzeci de grade Celsius, oh, asfixie și chin,
experți în filmul mut al cuvântului: plouă cele şapte vertebre ale spinării,
scribul versatil al tabletei false, rotația orfică a fazanului (Phasianus colchicus),
oh, acoperișul nebuniei într‐o lăută de schimbări ireversibile.
Când umbra devine posedată, ai nevoie de o chiuveta şi ierburi
aromatice, — în felul acesta, respălăm zgârie‐norul aroganței,
până când vom putea respira, ca într‐o parodie cu zei și semizei.
În iazul caroseriilor, poate rămâne picătura de sare
atașată la înşelătoria oglinzii: acolo minutele interioare ...
Barataria, 24.II.2013


Traducere în română de  Elena Liliana Popescu 





TIEMPO




Entre arcanos y fugacidades no hay balanza, ni pelo que valga
para repartirlo sobre la faz de la tierra, ni andaduras en tramos largos.
Algunos relojes viajan en sombreros soterrados de hambre o azufre,
—obra, quizás, de extrañas manos que nos incendian,
desde el moho habitual de las calles.
Cruza la ebriedad del relámpago sus propias florescencias.
¿De qué plato nos vienen las semillas desgastadas, el bagazo de quejas
de los zapatos, el chorro de sol en cuclillas?
Entre la niebla y la sartén de la claridad, la indigencia, y esos extraños
güishtes de andar buscando ventanas y semáforos, en medio de horas
resbaladizas, cuando sabemos que todo se convierte en juego de huidas.
Deberíamos orear, sin duda,
el espejismo para venderlo después en el mercado de
pulgas, en medio de tiliches, cuando el goterón del gentío muerde
cada sombra de la intemperie.
Tiempo y personas se pierden en la calle: siempre somos aprendices
en lo lúgubre, colgamos la atadura en la escritura del sonambulismo,
nos fascinamos en el encantamiento del olfato, ante la transparencia
el calendario armado de lechuzas,
el mismo juego del fulgor del panfleto, en las ojeras del cuervo.
Y cuando el hervor sube a los cuarenta grados Celsius, ay, asfixia y martirio,
buzos en el cine mudo de la palabra: llueve las siete cabritas del espinazo,
el escriba versátil de la tablilla falsa, la rotación órfica del Phasianus colchicus,
ay, el tejado de la locura en un laúd de mudanzas irreversibles.
Cuando la sombra se vuelve posesa, es necesario un lavatorio y yerbas
aromáticas, —de esta forma, remojamos el rascacielos de la altanería,
y hasta podemos respirar, como en una parodia de dioses y semidioses.
En el estanque de las carrocerías, quizás quede la gotita de sal
Pegada al desatino del espejo: allí los minutos interiores…
Barataria, 24.II.2013


No hay comentarios:

Publicar un comentario