Imagen tomada de la red
TIMP
Între
secrete şi lucruri trecătoare nu există echilibru, nici ceva să merite
să‐l
împrăştie pe fața pământului, nici drumuri de lungi distanțe.
Unele ceasuri călătoresc în pălării
subterane de foame sau sulf,
—operă, poate, a mâinilor străine
care ne incendiază
din mucegaiul obişnuit al străzilor.
Traversează beția fulgerului
propriile sale inflorescențe.
Din ce fel de mâncare ne vin
semințele irosite, reziduul de plângeri
ale
pantofilor, stropul de soare pe vine?
Între
ceață și tigaia clarității, mizeria, și aceste ciudate
güishtes de
drumuri în căutarea ferestrelor și semafoarelor în mijlocul orelor
înşelătoare,
când știm că totul se converteşte în joc de evadări.
Ar
trebui să aerisim,
fără
îndoială, mirajul pentru a‐l vinde mai târziu, la piața de
vechituri,
printre tiliches când afluxul mulțimii muşcă
fiecare
umbră a văzduhului.
Timpul
și oamenii se pierd pe stradă: suntem tot ucenici
în
beznă, atârnăm legătura în scriitura somnambulismului,
suntem
fascinați de vraja mirosului, în fața transparențelor
calendarul
blindat al bufnițelor,
acelaşi
joc al scânteierii pamfletului, în cearcănele corbului.
Și
când efervescența urcă la peste patruzeci de grade Celsius, oh, asfixie și
chin,
experți
în filmul mut al cuvântului: plouă cele şapte vertebre ale spinării,
scribul
versatil al tabletei false, rotația orfică a fazanului (Phasianus colchicus),
oh,
acoperișul nebuniei într‐o lăută de schimbări ireversibile.
Când
umbra devine posedată, ai nevoie de o chiuveta şi ierburi
aromatice,
— în felul acesta, respălăm zgârie‐norul
aroganței,
până
când vom putea respira, ca într‐o parodie cu zei și semizei.
În
iazul caroseriilor, poate rămâne picătura de sare
atașată
la înşelătoria oglinzii: acolo minutele interioare ...
Barataria, 24.II.2013
Traducere în română de Elena Liliana Popescu
TIEMPO
Entre
arcanos y fugacidades no hay balanza, ni pelo que valga
para
repartirlo sobre la faz de la tierra, ni andaduras en tramos largos.
Algunos
relojes viajan en sombreros soterrados de hambre o azufre,
—obra,
quizás, de extrañas manos que nos incendian,
desde
el moho habitual de las calles.
Cruza
la ebriedad del relámpago sus propias florescencias.
¿De
qué plato nos vienen las semillas desgastadas, el bagazo de quejas
de
los zapatos, el chorro de sol en cuclillas?
Entre
la niebla y la sartén de la claridad, la indigencia, y esos extraños
güishtes
de andar buscando ventanas y semáforos, en medio de horas
resbaladizas,
cuando sabemos que todo se convierte en juego de huidas.
Deberíamos
orear, sin duda,
el
espejismo para venderlo después en el mercado de
pulgas,
en medio de tiliches, cuando el goterón del gentío muerde
cada
sombra de la intemperie.
Tiempo
y personas se pierden en la calle: siempre somos aprendices
en
lo lúgubre, colgamos la atadura en la escritura del sonambulismo,
nos
fascinamos en el encantamiento del olfato, ante la transparencia
el
calendario armado de lechuzas,
el
mismo juego del fulgor del panfleto, en las ojeras del cuervo.
Y
cuando el hervor sube a los cuarenta grados Celsius, ay, asfixia y martirio,
buzos
en el cine mudo de la palabra: llueve las siete cabritas del espinazo,
el
escriba versátil de la tablilla falsa, la rotación órfica del Phasianus colchicus,
ay,
el tejado de la locura en un laúd de mudanzas irreversibles.
Cuando
la sombra se vuelve posesa, es necesario un lavatorio y yerbas
aromáticas,
—de esta forma, remojamos el rascacielos de la altanería,
y
hasta podemos respirar, como en una parodia de dioses y semidioses.
En
el estanque de las carrocerías, quizás quede la gotita de sal
Pegada
al desatino del espejo: allí los minutos interiores…
Barataria,
24.II.2013
No hay comentarios:
Publicar un comentario