INSOMNIE ÎMPRĂŞTIATĂ

Imagen cogida de la red

INSOMNIE ÎMPRĂŞTIATĂ

Plimbarea de dimineaţă este la fel de necesară ca scrisul. A întinde cerneala pe foaia albă de hârtie este mereu plină de satisfacţii, mai ales atunci când în acest canal se toarnă insomniile, zi după zi, cu angoasele şi cu speranțele lor, metalele cerului și chipurile pe care le au cuvintele atunci când se dezbracă. Am învățat că trăirea continuă ne ajută la reafirmarea certitudinilor sau a îndoielilor; în plus, omul nu sfârşeşte niciodată să cunoască tot ce ne înconjoară, incluzând persoanele: aici și acolo se pare că este același mortar transformat în insomnie. Avem încredere și adesea apare inevitabilul, animalul mândru cu fisurile lui, dragostea de neconceput cu ranchiunele ei, nebunia ochiului nu tocmai în paiul propriu, despărţirile care lasă întotdeauna un ecou tenebros. Dintr-un anumit motiv, timpul îi dă omului dreptate: decența a lăsat să urce treptele, pot să simt asta în felurile de mâncare obişnuite ale pielii care îmbătrâneşte. Dacă mă uit în jur, mă întâlnesc cu disimulările sufletului; şi totuși beau cu seninătate lumina luptelor, care nu sunt puţine: înaintea fiecărei furtuni, inelele vârtejurilor, cerul gurii muşcând umbre, viitorul pe asfaltul umbrelor. Mă surprind loviturile nopţii, căreia să-i încredinţez oboseala și coastele mele, după ce piatra cade pe pleoape, după ce au bătut la uşi şi rămâne doar cearcănul după o noapte de veghe străbătând certitudinea tăcerii.

Traducere de Elena Liliana Popescu

Bucureşti, 27. III.2013

INSOMNIO DERRAMADO

Caminar en las mañanas es tan necesario como escribir. Desparramar la tinta sobre la hoja de papel en blanco siempre resulta gratificante, más cuando en esa acequia se vierten los  insomnios, el día a día con sus angustias y esperas, los metales del cielo y los rostros que las palabras tienen cuando se desvisten. He aprendido que el continuo vivir, nos sirve para reafirmar las certezas o las dudas; por más, uno nunca termina de conocer todo cuanto nos rodea, incluyendo a las personas: aquí y allá parece que es la misma argamasa convertida en insomnio. Nos fiamos y a menudo, emerge lo inevitable, el animal fiero con sus fisuras, el amor inconcebible con sus rencores, la insania del ojo no precisamente en su propia paja, las partidas que siempre dejan un eco tenebroso. Por alguna razón, el tiempo le da la razón a uno: la decencia dejó de ascender las escaleras, puedo palparlo en los platos domésticos de la piel que envejece. Si miro alrededor, me encuentro con los dobleces del alma; y sin embargo, bebo con serenidad la luz de las batallas que no son pocas: ante cada tormenta, los anillos del torbellino, el paladar mordiendo sombras, el porvenir sobre el asfalto de las sombras. Me sorprenden los golpes de la noche, en quien confiar mi cansancio y mis costados, después que la piedra cae sobre los párpados, después que se tocaron puertas y sólo queda la ojera trasnochada atravesando la certeza del silencio.

Barataria, 08.VI.2012