Imagen tomada de macgo.wordpress.com
ABANDONUL
–Nu
mai locuieşte nimeni în casa mea – îmi spui;
toţi
au plecat. Sufrageria, dormitorul, curtea, zac
pustii.
N-a mai rămas nimeni, de vreme ce toţi au
plecat. CESAR
VALLEJO
Ce ne rămâne, atunci, din acoperiş şi din zi? – Neajunsurile grăbite
Ale lacrimii, muşcătura stângace a vehemenţei, aerul stătut
Al mâinilor, calea incertă a presimţirii.
Uneori, cred, am băut din fraternitatea cuvintelor. Setea împreună
Bălăcind în apele focului, între rotunjimea peretelui
Fagurelui de miere, claritatea ascultătoare a mâinilor, promisiunile
De a nu pleca vreodată. Nu trăieşte aripa. Nici universul degetelor.
Nu trăieşte inelul mării în ferestre, nici arborele plantat la picioarele
Speranţei.
Nici pagina goală a lămpilor.
Am fost dintotdeauna făcuţi pentru înstrăinare,
Nu pentru a fi piatra atârnând în suspinul uşii. Viaţa înseamnă schimbarea
de fiecare dată a pantofilor. A trăi înseamnă a arde în vânt.
Tot ce este vizibil se dovedeşte a fi efemer. Fiecare gură se satură de vânt.
Timpul negru sărută zidurile memoriei.
În felul acesta rămâne doar eroismul pernei în gol.
– Cine ne-a dat aripi de naufragiat, nopţi de saramură?
– Am văzut plecând fiecare flaut. Fiecare ţiglă. Fiecare ramură
Frenetică fără a se opri pe terasa pleoapelor.
Am văzut cum pleacă atâţia, încât mi-am uitat singurătatea spumoasă
A şosetelor. – Fantomele sunt singurul lucru care rămâne în memoria mea.
Totul pleacă din faţa ochilor, din porii mei, din osteneala mea.
–Dacă ai fi aici, tot nu ar avea sens ceea ce durează:
Piciorul de cerb din măruntaie, ujushte păstos, putred,
Al cuvintelor, acest craniu de durere al ruginii care subminează
Caii fulgerelor şi prezicerea neclară a virnanţului pe timp de noapte.
Şi este adevărat, atunci, că nimeni nu mai trăieşte această singurătate, doar
închisoarea
Surdă a fricii, burniţa în curtea tâmplelor,
Care de fiecare dată capătă puterea diamantului
Şi este adevărat, atunci, că limba vidului sărbătoreşte
Pentru a umple întregul volum al ochiului, al gurii şi al urechilor.
–Plecăm. Ne abandonăm. Nu ştiu cum trebuie să trăim în umbră,
Scaunele obosite de praf, mănuşile de pânzele de păianjen
Pe faţă, pumnalul lunii argintii care ne răneşte, vulturul
Care râde mereu la momentul nepotrivit, băltoaca de güishtes în
călcâie.
Şi este adevărat, atunci: plecăm. Ne abandonăm…
POEŢI DE
LIMBA SPANIOLA - PREZENTARE SI TRADUCERE DE ELENA LILIANA
POPESCU,NR.7-8(98-99)IUL-AUG.2011
ABANDONO
—No
vive ya nadie en mi casa —me dices—; todos se han ido.
La
sala, el dormitorio, el patio, yacen despoblados.
Nadie
ya queda, pues, que todos han partido.
CÉSAR
VALLEJO
¿Qué nos
queda, pues, del techo y del día? —La urgida desazón
De la
lágrima, la torpe mordida de la vehemencia, el aire viciado
De las
manos, el camino incierto del pálpito.
Alguna vez,
creo, bebimos la hermandad de las palabras. La sed juntos
Chapoteando
en las aguas del fuego, entre la redondez de la hoja
Del panal,
la obediente claridad de las manos, las promesas
De no partir
nunca. No vive el ala. Ni el universo de los dedos.
No vive el
anillo del mar en las ventanas, ni el
árbol plantado al pie
De la
Esperanza. Ni la página en blanco de las lámparas.
Siempre
estuvimos hechos para el desapego,
No para ser
la roca colgada en el suspiro de la puerta. Vivir es cambiar
A cada rato los
zapatos. Vivir es quemarse en el viento.
Todo lo
visible resulta efímero. Toda boca se cansa del viento.
El tiempo,
negro, besa las paredes de la memoria.
De este modo
sólo queda el heroísmo de la almohada en el vacío.
—¿Quién nos
dio alas de náufrago, noches de salmuera?
—He visto
irse cada una de las flautas. Cada una de las tejas. Cada rama
Frenética
sin detenerse en la azotea de los párpados.
He visto
partir a tantos, que olvidé la espumeante soledad
De los
calcetines. —Fantasmas son lo único que queda en mi memoria.
Todo se va
de mis ojos, de los poros, de mi afán.
—Si
estuvieras aquí, tampoco tendría sentido lo duradero:
El pie de
venado de las entrañas, el ujushte pastoso, podrido,
De las
palabras, este cráneo de dolor de la herrumbre que socava
Los caballos
del relámpago y el augurio poco claro de la ruda en la noche.
Y es cierto,
entonces, que ya nadie habita esta soledad, salvo la prisión
Sorda del
miedo, el páramo en el patio de las sienes,
Que cada vez
cobre fuerza de diamante.
Y es cierto,
entonces, que la lengua de lo vacío hace su festín,
Hasta ocupar
todo el volumen del ojo y la boca y los oídos.
—Partimos.
Nos abandonamos. No sé cómo debemos habitar las sombras,
Los
taburetes cansados de polvo, los guantes de las telarañas
En la cara,
el puñal de la luna plateada que nos hiere, el buitre
Que nos ríe
siempre a deshora, el charco de güishtes en los calcañales.
Y es cierto,
entonces: partimos. Nos abandonamos…
Barataria,
07.VIII.2010
No hay comentarios:
Publicar un comentario