Imagen tomada de taringa.net
NOAPTEA ZILEI
“Realitatea
se naşte mereu cu o lumină imprevizibilă”
Dans de
umbre tenebroase
Frunzele îşi
opresc foşnetul când realitatea
scrie pe
pupilele trupului ei întunecat
Uneori se
schimbă accentele sunt uşoare
funinginea tutunului
se face evidentă
Luna creşte
din ruinele subconştientului
Se întunecă
înlăuntrul zilei peste drumuri de netrecut
chiar dacă
braţele invocă păsări
Şi se întorc
peste ele devorând ramuri
Trupuri
spionând propria dezgolire
Zei de noroi
fără cuvinte sonore
începutul
nopţii străpunge trupurile
se
refugiază, se devorează, se zgârie
Izbucnesc
dueluri de râuri şi terebentină aprinsă
Un atelier
al viselor deschide focul:
Pentru
amanţi noaptea e un sanctuar
În care
descifrează iedera lichidă a apei
destramă
spinarea şi părăsesc calul în ploaie
dezlegând cu
vârful limbii tâmplele.
Pentru alţii
care înfruntă liniştea
Noaptea e o
prezenţă continuă pe care s-o înghiţi de pe margini
Farmacie
ciudată a intemperiilor
Crema
terorii cu tenul de vagabond
Asfaltul terorii
unde uitarea este amintirea
Şi este
numită rămăşiţă a memoriei.
Pentru alţii
poate fi o umbrelă magică
O imagine
pentru a se ascunde de tahicardia puterii,
a scoate mâinile şi a face gesturi fericite.
Pentru alţii are prea mică importanţă noaptea sau ziua
Dar intrând
înlăuntrul lor te simţi ca în debaraua timpului
unde trasezi
spirale cu cerneală chinezească
deschizi
ferestrele pe care le susţine
şi sfâşii
omida fantasmelor
pentru a
vedea efectele de peisaj în penumbră
şi geometria
viselor pe granit.
Noaptea
înseamnă să poţi vedea lumina în mod diferit
în
amănunţime, att de veche precum rugina.
Lumina
înseamnă să vezi noaptea în desişuri
Rezemată de
crestele înspumate.
Amândouă
rezistă obiceiului şi momentului
pentru că
încarnează multiple destine şi nelinişti
Pentru că
există atunci când se sting sau se aprind.
O uimire
profundă de contraste
Pentru că
există ca să dispară ca un băţ în apă
sau ca o
pasăre în frunzişul uscat.
Poem
de André Cruchaga traducere Alice Valeria Micu
NOCHE DEL DÍA
"Lo real siempre nace con la luz imprevista"
Danza tenebrosa de las sombras
Las hojas dejan de crujir cuando la realidad
Escribe sobre las pupilas de su masa negra
Las sombras cambian
los acentos son leves
El hollín de los tabancos se hace patente
La luna crece en las ruinas del subconsciente
Anochece en el día sobre calles intransitables
Aunque los brazos invoquen pájaros
Y se vuele sobre ellos devorando ramas
Cuerpos espiando su propia desnudez maltrecha
Dioses de barro sin palabras audibles
Entrada la noche los cuerpos se horadan
Se refugian se carcomen se arañan
Emergen duelos de ríos y trementina encendida
Un taller de sueños abre el fuego:
Para los amantes la noche es un santuario
Para leer la yedra líquida del agua
Deshilvanar las espaldas quitarle el hipo a la lluvia
Y desarticular con el ápice de la lengua las sienes
Para otros que no enfrentan el sosiego
La noche es una constante para beberla en los costados
Extraña botica de la intemperie
Crema del terror con cutis de hampa
Asfalto del terror donde el olvido es recuerdo
Y la dicha un residuo de la memoria
Para otros quizá sea místico paraguas
Imagen para esquivar las taquicardias del poder
Sacar las manos y hacer gestos felices
Para otros importa muy poco la noche o el día
Pero entrar a ella es sentarse en los armarios del tiempo
Trazar caracolas con tinta china
Abrir las ventanas que nos sostienen
Rasgar la oruga de los fantasmas
Ver los efectos del paisaje a contraluz
Y la geometría de los sueños sobre el granito
La noche es pues ver la luz de otra manera
A menudo tan antigua como la herrumbre
La luz es ver la noche entre matorrales
Recostada sobre las crestas de la espuma
Ambas se resisten al hábito y al instante
Porque encarnan múltiples destinos y congojas
Porque son cuando se apagan o encienden
Un extenso asombro de contrastes
Porque son para perderse como una braza en el agua
O un pájaro en la hojarasca.
No hay comentarios:
Publicar un comentario