SILABE

Imagen tomada de lapatilla.com

SILABE

... am reuşit să învăţăm de la drumuri,

mai scurte sau mai lungi;

ce conduc visul înspre destinaţia sa precisă...

JAIME GARCIA TERRES

Din suflet sau din umbrele pe care n-a reuşit

Să le cizeleze tandreţea pupilelor mele.

La atâta plâns au folosit ca lumânări;

În sânge au deprins meseria

De a călări învăluite în mâini

Descărnate de vânt, piatră şi pământ.

Le-am găsit în şorţul frunzelor

Au ieşit în ajutor în salturi ale soarelui.

Au cunoscut strigătul din măruntaie:

—artera a ceea ce va fi alfabetul.

Torţă de cai în polenul

Aleliilor  —plaje de fulgere

Înverşunate— stilouri cu sigiliu

Însetat şi privire – vase cu dorinţe

Avide unde s-a făcut alfabetul.

Acum mi se deşteaptă ca păsări albastre.

Doar acum când vocea e albă

De cuiburi şi când bucuria clatină ritmul

Lucrurilor. —Acum premoniţia e

Cuvânt şi nu murmur de pietricele.

Le iubesc incendiate de distanţă.

Le iubesc când ies din ecoul unei

Grădini şi nu când ţâşnesc odată

Cu saliva bufniturii. —Aşa le iubesc.

Şi vreau să mă facă să dăinuiesc în omenire.

Într-un râset viu de pace şi nu în lacrimi.

Iubirea le poate transforma într-o lume

Mai bună, râu de peşti infiniţi, şi nu în

Coasta sau în filonul unor stânci... Iubirea

Le poate face să crească pe buzele tale:

—pentru că e viaţă şi nu un sicriu murdar.

Fiecare strofă a genelor poate

Să revendice izvoarele – Acelea

Care sunt acolo la rădăcinile sânilor,

Şi care risipesc arbori secreţi....

Le caut printre spice. În limbajul

Tău perceput de vapoare şi de porturi. În fiecare

Amiază care te vede le văd, le ghicesc,

Şi le citesc pentru a continua să trăiesc.

Barataria, 06. II. 2009

Prezentare şi traducere de Elena Liliana Popescu, Bucarest,28. IX. 2009

SÍLABAS

…logramos aprender de los caminos,

más breves o más largos;

que conducen el sueño a su cabal destino…

JAIME GARCÍA TERRÉS

En el aire de la esperanza las busco:

—A menudo se han vuelto dóciles

Pájaros; a menudo caen como hojas

En el fondo de la Patria. En racimos

De abejas se cuelgan de mis manos.

Ahí sus alas de noche y luz. Noche

Y luz en los senos turgentes del tiempo.

Del aliento emergen como espejos:

—Y así se ven las aguas que supuran

Del alma o las sombras que no alcanzó

A forjar la ternura de mis pupilas.

Sobre tanto llanto sirvieron de cirios;

En la sangre aprendieron el oficio

De cabalgar envueltas en descarnadas

Manos de viento y roca y tierra.

Las hallé en el delantal de las frondas.

Salieron al rescate en zancadas de sol.

Conocieron el grito en la entraña:

—la arteria de lo que sería el alfabeto.

Antorcha de caballos en el polen

De los alelíes —playas de encabritados

Relámpagos —plumas de sediento

Sigilo y mirada —barcos de ávidos

Anhelos donde se hizo el alfabeto.

Ahora me amanecen en azules pájaros.

Sólo ahora que la voz es blanca de

Nidos y la alegría sacude el ritmo

De las cosas. —Ahora el presagio es

Palabra y no murmullo de guijarros.

Las amo incendiadas de distancia.

Las amo cuando salen del eco de un

Jardín y no cuando emergen con

Con la saliva del zarpazo. —Así las amo.

Y quiero que me perduren en humanidad.

En vívida risa de paz y no en lágrimas.

El amor las puede hacer un mundo

Mejor, río de peces infinitos, y no

Ladera ni veta de peñascos… El amor

Las puede hacer crecer en tus labios:

—porque es vida y no escuálido féretro.

Cada estrofa de las pestañas puede

Reivindicar los manantiales —Esos

Que están ahí en las raíces de los senos,

Y que prodigan secretos árboles…

En las espigas las busco. En tu audible

Lenguaje de barcos y puertos. En cada

Tarde que te ve las veo, las adivino,

Y las leo para seguir viviendo…

Barataria,06. II. 2009