UMBRĂ MARGINALĂ

Imagen tomada de bancodeimagenesgratis.com

UMBRĂ MARGINALĂ

        

      

Fiecare umbră își depune eternitatea în templul lumânărilor.

Ceea ce descopăr în jurul aromei e geamantanul de călătorie

ce o murmură ceasornicele în măruntaie;

am obiceiul să-mi văd aviditatea în aer, în mijlocul ramei

de tămâie al brațelor noastre întinse.

Pe malul pârăului de salivă, amintirile seacă

memoria mea, - nu am scut să evit durerea, ci doar ora asta

de pungi pe sub ochi, acest timp ce ne înghite rana;

e ca și cum ai fi acoperit de putreziciune în adâncurile abisului,

e ca și cum ai scufundat în automatismele

proprii ale dezgustului, îndreptat în același loc al pleoapelor.

În jur umblă băuturi amare; coifuri și potcoave mușcă

din respirație, apoi ploaia vine cu chirpicii sentențioși,

minute întunecate prinse în cuiele din poartă,

jeratic ce face să sângereze răsuflarea, lecția oglinzii,

grădini risipite în bijuteriile atâtor promisiuni.

Există cârpituri în toată această vântoaică funebră ce supraviețiuește

respirației, din careva motiv funiginea se depune

pe zilele ce trec, deasemenea însă și pe cele neînfrunzite

-stau aici, nopțile și zilele,

în acea oglindă de singurătate care a înghițit țăndări de sărătură,

umbra marginală ce reface meridianele terestre, respirația

și poate că sufletul rănit în noapte, setea ce a pornit bătălii

în gâtlej, flacăra pajiștei mușcând din planta cățărătoare.

Eroismul în fața umbrei nu se termină: toată absența este o umbră

ce odihnește în adâncul sufletlui, picături de spermă

repetă povestea, galopul obișnuit al picuratului;

osul pieptului susține piatra atemporală a chipului,

pătrunde salamura hotarelor clarității, reverberează mormanele

nopții pline cu deșeurile morții.

Stau în fața terorii drumurilor, într-o parte arde luna

cu săptămâinile fără duminici, cu ceea ce abia permite

alfabetul, cu argintul viu acomodat în arca gândirii;

pe neașteptate, deasemenea geamurile se prefac în umbre, veacuri

de vid apărute pe chip. Am fost, o parte din adâncitura presimțită,

parte din cenușiul mansardei, - așa am levitat, în respirația cuvintelor,

în apele înflorite ale tristeții, în mania felinarelor ce ard peisajul.

Păstrez toată nostalgia în rădăcinele pinilor. – Noi,

cei care trecem prin punctele cardinale ale pietrelor, nefolosirea nișei,

natură moartă în eleșteul uimirii.

Poem de André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa 

SOMBRA MARGINAL

Cada sombra pone su eternidad en el templo de los cirios.

Lo que descubro alrededor del aroma, es la valija de viaje

que los relojes murmuran en el alma; 

tengo la costumbre de ver mis ansias en el éter, dentro de la rama

de incienso de nuestros brazos extendidos.

En la ribera del riachuelo de la saliva, los recuerdos corroen

mi memoria, —no tengo escudo para evitar el dolor, sino esta hora

de ojeras en los ojos, este tiempo que engusana la herida;

es como haber enguantado de podredumbre en las raíces del abismo,

es como estar sumergido en los automatismos

propios de la pesadumbre, hacia el mismo sitio de los párpados.

Alrededor anidan brebajes amargos: cascos y herraduras muerden

el aliento, luego la llovizna con adobes sentenciosos,

oscuros minutos en los clavos de la puerta,

hogueras que hacen sangrar el resuello, la lección del espejo,

los difusos jardines en la orfebrería de tantas promesas.

Hay pañuelos en todo este ventarrón fúnebre que sobrevive

a la respiración, por alguna razón el hollín está presente

en los días que caducan, pero también en los días aun no deshojados,

—están aquí, las noches y los días,

aquel espejo de soledad que bebió salmuera de esquirlas,

la sombra marginal que recrea los meridianos terrestres, el aliento

acaso el alma herida en la noche, la sed que libró batallas

en la garganta, la llama del césped mordiendo las enredaderas.

La gesta ante la sombra no caduca: toda ausencia es una sombra

que duerme en el fondo del alma, enjambres de esperma

repiten la leyenda, el galope de siempre del goteo;

el brocal del pecho sostiene la piedra intemporal del rostro,

permea la sal de las fronteras de la claridad, reverberan las jarcias

de la noche con los desechos de la muerte.

Estoy en medio del terror de los caminos, al costado arde la luna

con las semanas sin domingos, con ese quizá que permite

el alfabeto, con el azogue acomodado en los pensamientos;

repentinamente, las ventanas, también se vuelven sombras, siglos

de vacíos en el rostro. He sido, parte de esa hondonada presentida,

parte del gris de los tabancos, —levito así, en la respiración

de las palabras, en las aguas florecidas de la tristeza, en la manía

de las lámparas que queman el paisaje.

Guardo toda la nostalgia en las raíces de los pinos. —Nosotros,

los que atravesamos los puntos cardinales de las piedras,

somos ahora, el íngrimo frescor del paisaje, el desuso de la alcoba,

la naturaleza muerta en el estanque del asombro.