Imagen tomada de bancodeimagenesgratis.com
UMBRĂ MARGINALĂ
Fiecare
umbră își depune eternitatea în templul lumânărilor.
Ceea ce
descopăr în jurul aromei e geamantanul de călătorie
ce o murmură
ceasornicele în măruntaie;
am obiceiul
să-mi văd aviditatea în aer, în mijlocul ramei
de tămâie al
brațelor noastre întinse.
Pe malul
pârăului de salivă, amintirile seacă
memoria mea,
- nu am scut să evit durerea, ci doar ora asta
de pungi pe
sub ochi, acest timp ce ne înghite rana;
e ca și cum
ai fi acoperit de putreziciune în adâncurile abisului,
e ca și cum
ai scufundat în automatismele
proprii ale
dezgustului, îndreptat în același loc al pleoapelor.
În jur umblă
băuturi amare; coifuri și potcoave mușcă
din
respirație, apoi ploaia vine cu chirpicii sentențioși,
minute
întunecate prinse în cuiele din poartă,
jeratic ce
face să sângereze răsuflarea, lecția oglinzii,
grădini
risipite în bijuteriile atâtor promisiuni.
Există
cârpituri în toată această vântoaică funebră ce supraviețiuește
respirației,
din careva motiv funiginea se depune
pe zilele ce
trec, deasemenea însă și pe cele neînfrunzite
-stau aici,
nopțile și zilele,
în acea
oglindă de singurătate care a înghițit țăndări de sărătură,
umbra
marginală ce reface meridianele terestre, respirația
și poate că
sufletul rănit în noapte, setea ce a pornit bătălii
în gâtlej,
flacăra pajiștei mușcând din planta cățărătoare.
Eroismul în
fața umbrei nu se termină: toată absența este o umbră
ce odihnește
în adâncul sufletlui, picături de spermă
repetă
povestea, galopul obișnuit al picuratului;
osul
pieptului susține piatra atemporală a chipului,
pătrunde
salamura hotarelor clarității, reverberează mormanele
nopții pline
cu deșeurile morții.
Stau în fața
terorii drumurilor, într-o parte arde luna
cu
săptămâinile fără duminici, cu ceea ce abia permite
alfabetul,
cu argintul viu acomodat în arca gândirii;
pe
neașteptate, deasemenea geamurile se prefac în umbre, veacuri
de vid
apărute pe chip. Am fost, o parte din adâncitura presimțită,
parte din
cenușiul mansardei, - așa am levitat, în respirația cuvintelor,
în apele
înflorite ale tristeții, în mania felinarelor ce ard peisajul.
Păstrez
toată nostalgia în rădăcinele pinilor. – Noi,
cei care
trecem prin punctele cardinale ale pietrelor, nefolosirea nișei,
natură
moartă în eleșteul uimirii.
Poem de
André Cruchaga, traducere în română de Andrei Langa
SOMBRA MARGINAL
Cada sombra pone su eternidad en el templo de los cirios.
Lo que descubro alrededor del aroma, es la valija de viaje
que los relojes murmuran en el alma;
tengo la costumbre de ver mis ansias en el éter, dentro de la rama
de incienso de nuestros brazos extendidos.
En la ribera del riachuelo de la saliva, los recuerdos corroen
mi memoria, —no tengo escudo para evitar el dolor, sino esta hora
de ojeras en los ojos, este tiempo que engusana la herida;
es como haber enguantado de podredumbre en las raíces del abismo,
es como estar sumergido en los automatismos
propios de la pesadumbre, hacia el mismo sitio de los párpados.
Alrededor anidan brebajes amargos: cascos y herraduras muerden
el aliento, luego la llovizna con adobes sentenciosos,
oscuros minutos en los clavos de la puerta,
hogueras que hacen sangrar el resuello, la lección del espejo,
los difusos jardines en la orfebrería de tantas promesas.
Hay pañuelos en todo este ventarrón fúnebre que sobrevive
a la respiración, por alguna razón el hollín está presente
en los días que caducan, pero también en los días aun no deshojados,
—están aquí, las noches y los días,
aquel espejo de soledad que bebió salmuera de esquirlas,
la sombra marginal que recrea los meridianos terrestres, el aliento
acaso el alma herida en la noche, la sed que libró batallas
en la garganta, la llama del césped mordiendo las enredaderas.
La gesta ante la sombra no caduca: toda ausencia es una sombra
que duerme en el fondo del alma, enjambres de esperma
repiten la leyenda, el galope de siempre del goteo;
el brocal del pecho sostiene la piedra intemporal del rostro,
permea la sal de las fronteras de la claridad, reverberan las jarcias
de la noche con los desechos de la muerte.
Estoy en
medio del terror de los caminos, al costado arde la luna
con las semanas sin domingos, con ese quizá que permite
el alfabeto, con el azogue acomodado en los pensamientos;
repentinamente, las ventanas, también se vuelven sombras, siglos
de vacíos en el rostro. He sido, parte de esa hondonada presentida,
parte del gris de los tabancos, —levito así, en la respiración
de las palabras, en las aguas florecidas de la tristeza, en la manía
de las lámparas que queman el paisaje.
Guardo toda
la nostalgia en las raíces de los pinos. —Nosotros,
los que atravesamos los puntos cardinales de las piedras,
somos ahora, el íngrimo frescor del paisaje, el desuso de la alcoba,
la naturaleza muerta en el estanque del asombro.
No hay comentarios:
Publicar un comentario